Am citit, ne-a plăcut: Lucrul omului

Unul dintre eroii Patericului egiptean a dorit, la un moment dat, să facă o demonstraţie de forţă. Se răspândise în chinovia sa vestea că păgânii invadaseră ţinutul şi începuseră prigoana împotriva creştinilor. Ardeau locurile de rugăciune şi îi treceau prin sabie pe monahi. Conform informaţiilor, prigonitorii se îndreptau vertiginos chiar către mănăstirea în discuţie, intenţionând să o facă una cu pământul. Fraţii intrară în panică şi, în urma sfatului obştesc, deciseră să-şi abandoneze chiliile, mergând în pustie, unde ar fi fost feriţi de urgia barbarilor. Protagonistul nostru însă nu a agreat - după toate aparenţele - hotărârea colectivă. I se păru, în zonele ei de subtilitate, o decizie uşor ipocrită, dacă nu, pur şi simplu, un exemplu de necredinţă. Prin gestul lor de retragere - argumentă avva - călugării nu făceau altceva decât să se îndoiască de atotputernicia lui Dumnezeu. Nu există rău din această lume care să se afle - fie şi pentru o secundă - deasupra binelui lui Hristos. Prin urmare, eu - ca făptură a Lui - voi crede nesmintit în puterea Sa şi astfel mă voi mântui. Mă voi supune voii Sale şi, doar aşa, El mă va acoperi. Raţionamentul părintelui şi atitudinea lui de credinţă nestrămutată se voiau, în principiu, imbatabile. Totuşi, fraţii, cu smerenie pentru neputinţa lor morală, aleseră, ultimativ, îndemnul instinctului, transmis ereditar de multitudinea de generaţii umane care le precedaseră şi care ştiuseră, la rândul lor atavic, că, în faţa pericolului iminent, singura reacţie validă, de autoconservare, e fuga. Ca atare, îl părăsiră pe bătrân, dispărând în văgăunile deşertului.

Avva nu s-a tulburat defel şi şi-a urmat rânduiala zilnică. A petrecut în post şi rugăciune orele dinaintea sosirii barbarilor, şi-a citit pravila şi a contemplat, ca de obicei, atotcuprinderea dumnezeirii. Într-un târziu, a fost trezit din excursurile sale epifanice de primele zgomote ale invadatorilor. Intraţi în chinovie, aceştia (nemulţumiţi, probabil, de absenţa monahilor) îşi începură devastarea. Distrugeau pereţii chiliilor şi puneau foc obiectelor sfinte. Chiuiau animalic, răscolind pământul cu copitele cailor nestăviliţi. Bătrânul ieşi cu demnitate în mijlocul lor, bănuind că atunci îşi va găsi sfârşitul. Realiză că era speriat, umanitatea din el cerându-şi necondiţionat tributul natural. Îl bucura numai faptul că va muri pentru credinţă, înmulţind rândurile martirilor creştini. Închise ochii şi aşteptă, senin, lovitura de sabie ce avea să-i separe capul de trup. Pentru mai multe minute însă, nimic nu se întâmplă. Privi în jur oarecum descumpănit. Barbariile continuau parcă şi mai înverşunat, dar, în mod curios, atacatorii nu îl băgau în seamă şi pe el ori tocmai pe el - simbolul prin excelenţă al vieţii mănăstirii. Avu - paradoxal - o tentativă de atragere a atenţiei inamicilor. Făcu mai mulţi paşi printre păgânii înfierbântaţi, uitându-se, mirat, în stânga şi în dreapta. Situaţia rămase totuşi neschimbată. Nimeni nu părea să-l observe. Deodată, părintele se cutremură, înţelegând marea minune petrecută fără ştirea lui. Dumnezeu îl făcuse nevăzut pentru barbari, răsplătind astfel, infinit, dovada sa de credinţă. Abia acum însă, în chip miraculos, inima bătrânului se smeri cu adevărat, iar lacrimile începură să-i curgă râuri pe obraji. Îşi spuse singur, cu tonalitate de dojană: „Avvo, e timpul să laşi ce este al lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi să faci şi tu lucrul omului, luându-ţi picioarele la spinare!“. Fugi apoi cu aceeaşi groază cu care se topiseră şi ceilalţi fraţi ai săi. Se ascunse, umilit, prin pustiurile egiptene.

Forţa extraordinară a istorisirii de mai sus nu stă neapărat în minunea săvârşită de Dumnezeu asupra monahului (invizibilitatea sa), cât în revelaţia ultimă pe care protagonistul o primeşte. Pentru ea, bătrânul - altădată bun vorbitor - nu mai are răgaz de explicaţii. O oferă în stare brută, lăsându-ne pe noi să-i parcurgem dedesubturile. Ce a înţeles, în fapt, călugărul din marea milostenie a lui Dumnezeu faţă de el? A înţeles, fără îndoială, că nu se cuvine să ne depăşim condiţia umană - nici măcar atunci când îmbunătăţirea unora dintre noi s-ar putea învecina cu perfecţiunea! - şi să-i impunem lui Dumnezeu (în schimbul credinţei) prezenţa în această lume în moduri extrasenzoriale, aflate dincolo de puterea indivizilor de cuprindere şi înţelegere. Dumnezeirea nu reprezintă un buton magic pe care apăsăm, la vremuri de restrişte, pentru a intra direct în transcendent şi a ocoli trivialitatea lumii construite chiar de noi. „Lucrul omului“ (cu toată lipsa lui de măreţie) rămâne, invariabil, expresia definitivă a condiţiei noastre pe pământ şi nu este firesc să pretindem că-l putem depăşi în orice împrejurare. Desigur, Dumnezeu intervine în el pentru a ne remedia neajunsurile (uneori, în mod minunat, intervine şi în afara lui - ca în povestea amintită -, tolerându-ne obstinaţia şi nesăbuinţa), dar nimeni nu-I poate pretinde să modifice în permanenţă un dat pe care singuri, în ultimă instanţă, ni l-am asumat.

În fiecare an, în Săptămâna Patimilor, îmi amintesc uimit că Însuşi Dumnezeu a făcut, cândva, lucrul omului, pentru a-i reda acestuia din urmă dimensiunea divină. A murit, primind, cu seninătate, întreaga înjosire şi întreaga suferinţă imaginate de umanitate la timpul respectiv. Misiunea mesianică a lui Iisus nu avea sens decât în condiţiile respectării tuturor datelor umanităţii. „Lucrul omului“ trebuia dus până la capăt. Numai acolo se putea întrezări nelimitarea „lucrului lui Dumnezeu“. Este bine să rememorăm acest mesaj în clipele când credem că am devenit prea buni pentru lumea în care trăim şi Îi cerem lui Dumnezeu, neînţelept, să o schimbe peste noapte.

*Text publicat în revista „Cuvânt şi suflet“, editată de Frăţia Ortodoxă Română Iaşi