Am citit, ne-a plăcut: Omul este ceea ce alege să fie

Într-un număr recent al „Dilemei vechi“ (272/2009), Andrei Pleşu scrie un remarcabil articol despre apropierea de Dumnezeu. Afirmă, la un moment dat, filozoful: „Ce înseamnă, ce poate însemna pentru mine, azi, afirmaţia că Dumnezeu e aproape (mai aproape decât vena jugulară, cum spun musulmanii). E, cumva, un fel de a sugera că Dumnezeu e la îndemână? Că trebuie să-l caut în spaţiul proximităţii, mai curând decât în acela al orizonturilor distante? E, poate, o indicaţie despre imanenţa divină? Sau despre nemijlocirea (nesesizată în genere) a prezenţei dumnezeieşti? Toate acestea sunt, fireşte, adevărate şi, în definitiv, ştiute. Dar adevărate sunt şi contrariile lor: Dumnezeu nu poate fi atins fără nevoinţă, nu e la îndemâna indiferentului, a neglijentului, a frivolităţii. Există apoi transcendenţa divină. Prin anumite aspecte ale Sale, Dumnezeu e dincolo, pe linia unei zări intangibile. El ne asistă neîncetat, ne e, aşadar, aproape, dar, pe de altă parte, nu trece niciodată dincoace de hotarele libertăţii noastre“ (p. 3). Altfel zis, asumarea credinţei porneşte dintr-un paradox. Mă raportez la Dumnezeu care se află, simultan, aproape/departe. Îmi este „mai aproape“ (chiar decât mine însumi) în exerciţiul fiinţării, dar stă „de(o)parte“ în tot ceea ce se leagă de libertatea opţiunilor mele personale.

Foarte interesantă mi se pare şi distincţia între afirmaţiile „Dumnezeu îmi e aproape“ şi „Dumnezeu îmi e la îndemână“. Avem aici o confuzie des întâlnită. Ea generează un tip de gândire eronat. De pildă, gândim cu toţii, uneori, chiar fără o intenţie neaparat malignă, că dacă am păcătuit (oricât de mult) ori, mai rău, dacă vom păcătui în continuare (deci premeditat, cu bună ştiinţă), Dumnezeu ne va ierta, întrucât – ştim din întreaga tradiţie creştină – El ne e aproape şi, ca atare, în postură de făpturi ale mâinilor Lui, nu ne va lăsa. În fond, când raţionăm aşa, nu ne referim la „Dumnezeu Cel de aproape“, ci la „Dumnezeu Cel la îndemână“. Nu-mi fac griji în legătură cu viaţa mea căzută, deoarece Dumnezeu îmi e la îndemână, pot apela oricând la El pentru izbăvire. Dumnezeu devine, în aceste condiţii, cum bine spunea cineva, „un buton“ pe care pot apăsa (chiar în condiţii de existenţă neglijentă!), la vreme de restrişte, şi totul va dispărea ca prin minune. Se reduce astfel măreţia învăţăturii creştine la un joc de hocus-pocus. În asemenea cazuri, trebuie să fim încredinţaţi, Dumnezeu se va găsi (extrem) de departe. „Apropierea“ lui Dumnezeu reprezintă un permanent efort individual de îmbunătăţire, cum tot aşa, prin contrast, „depărtarea“ de Dumnezeu, ca urmare a păcatului, constituie, ultimativ, efectul unei alegeri personale.

***

Fără îndoială că, dacă reflectăm un pic asupra celor câteva mii de limbi care se vorbesc astăzi pe Pământ, una din trăsăturile cele mai evidente pentru orice om este arbitrarul formei cuvintelor. Altfel spus, faptul că la acelaşi lucru, de exemplu casă, oamenii spun în câteva mii de feluri, potrivit limbii pe care o vorbesc.

Lucrurile nu au stat aşa dintotdeauna. Cartea Facerii ne învaţă că, la început, se vorbea o singură limbă, cea adamică. Dumnezeu a poruncit pământului să scoată vieţuitoarele de tot felul, apoi lui Adam să le dea nume. O primă întrebare ar fi ce exprimau acele nume, ştiut fiind că, în vechile tradiţii, numele îşi conţinea propria esenţă, el definindu-l pe purtător. O a doua întrebare ar fi ce înseamnă să fii om, având în vedere faptul că, după ce Dumnezeu însuşi îl face pe acesta, îl numeşte Adam, care, ne informează Biblia, „în ebraică se tâlcuieşte om“.

Lingvistica istorică confirmă datele biblice referitoare la limba originară. S-a stabilit, pe baza similarităţilor gramaticale şi fonetice, că limbile care se vorbesc în Europa, Orientul Apropiat şi nordul Indiei de azi formează o familie cu un punct comun de pornire, o limbă care a fost numită Proto-Indo-Europeana. Acest principiu (care, s-a descoperit, funcţionează şi în cazul multitudinii de limbi vorbite de triburile băştinaşe nord-americane) ne arată că, aplicat tuturor celor circa 30 de familii de limbi existente, el ar conduce la sursa originară, limba adamică.

Privind la felul cum, inventând de-a lungul timpului cuvinte noi pentru realităţi noi, omul încearcă să dea nume care să reflecte cumva destinaţia obiectului, putem deduce că Adam, când a numit lucrurile, a surprins destinaţia fiecăruia. Putem înţelege mai bine aceasta uitându-ne la cuvântul englezesc squirrel („veveriţă“), care vine de la un cuvânt din vechea greacă, skiouros, ce însemna cea care stă la umbra cozii. Fără îndoială că exista o strânsă legătură între nume şi lucru, numele surprinzând, probabil, firea sau legea acelui lucru.

Doar omul rămâne un mister: ce trebuie să facă omul, conform numelui lui? Care e legea lui? Răspunsul e, cred unul singur: Dumnezeu nu îl leagă pe Adam într-un nume de felul celor date celorlalte vieţuitoare, deoarece el se va defini singur după ceea ce va face. Este expresia libertăţii de alegere care i s-a dat lui Adam, singura fiinţă care nu se defineşte prin „a fi“ ci prin „a face“. Omul, în final, este ceea ce alege să facă.

* Text publicat în revista „Cuvânt şi suflet“, editată de Frăţia Ortodoxă Română Iaşi