Amintiri desprinse din strana bisericii

Odinioară bătrânii dascăli predau tinerilor taina sunetului de rugăciune, dar şi învăţătura de carte. Impuneau respect şi se bucurau de aproape aceeaşi cinste ca şi preotul. Însuşi apelativul de "dascăl" era încărcat de consideraţie. În cele ce urmează vom încerca să pătrundem în atmosfera acelor timpuri alături de vechi absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi din Arhiepiscopia Craiovei.

În Oltenia, Biserica a beneficiat dintotdeauna de existenţa unei continuităţi în ceea ce priveşte muzica de strană. Tradiţia acestei arte sacre este confirmată documentar abia în secolul al XVII-lea, atunci când primesc atestare primele instituţii de învăţământ bisericesc din această parte a ţării. Cea mai veche şcoală de cântăreţi din Oltenia este cea de la Biserica "Sfântul Dumitru" din Craiova, care datează din anul 1764, aşa cum reiese din hrisovul domnitorului Mihail Racoviţă. Această şcoală constituie o bază consistentă pentru coagularea sistemului de învăţământ teologic de mai târziu. I-au urmat îndeaproape şcolile de la Biserica "Maica Precista Dudu" şi apoi cele de la Obedeanu, Hagi Enuş, Mănăstirea Coşuna (toate din Craiova), din Târgu Jiu sau Curtea de Argeş.

Şcolile de cântăreţi în perioada de criză

Din 1948 şcolile de cântăreţi au intrat într-o prelungită perioadă de criză. Reforma învăţământului a atras după sine o desfiinţare în masă a tuturor acestor tradiţionale instituţii bisericeşti. S-au naţionalizat toate clădirile Bisericii în afară de biserici. Era o perioadă critică. Au trebuit să treacă cel puţin doi ani pentru limpezirea lucrurilor: "Nu s-a mai dat voie să se înfiinţeze şcoli de cântăreţi sau seminarii după vechiul program de patru şi respectiv opt ani. S-a încuviinţat înfiinţarea a cinci instituţii de învăţământ teologic preuniversitar, seminarii şi şcoli de cântăreţi laolaltă, pe mitropolii. Până la doi ani se făcea şcoală de cântăreţi, iar următorii cinci se făcea seminar. La absolvirea şcolii de cântăreţi se dădea un examen de diplomă. Cei mai buni elevi, cu cele mai mari medii, mergeau direct la seminar, iar ceilalţi erau atestaţi ca şi cântăreţi", îşi aminteşte părintele Ioan Ioanicescu, preot slujitor la Biserica Obedeanu din Craiova şi fost absolvent al Şcolii de Cântăreţi de la Curtea de Argeş, promoţia 1953. În această perioadă critică, patriarhul Iustinian a încercat să găsească cele mai optime soluţii pentru salvarea învăţământului teologic românesc şi pentru eliminarea diferenţelor sociale: "Aveam un avantaj nemaipomenit pentru că era singura şcoală care primea şi fii de chiaburi. Ţăranii înstăriţi erau trecuţi la categoria socială de chiaburi, iar copiii lor erau trimişi direct la munca de jos. Eu am făcut parte din aceeaşi categorie", mai spune părintele Ioanicescu.

"Nu s-au mai putut egala şcolile de odinioară"

Cu toate că dobândiseră un statut juridic definit, şcolile de cântăreţi au rămas tot în criză. Nu mai existau candidaţi, iar cei care terminau nu se mai puteau ridica la nivelul de altă dată: "Patriarhul Iustinian şi-a dat seama că şcolile de cântăreţi mergeau în regres. Tinerii erau descurajaţi, nimeni nu mai voia să se înscrie pentru că nu existau bugete, iar preoţii nu voiau să facă angajări. Mai mult decât atât, şcoala de doi ani era insuficientă pentru a asigura cunoştinţele necesare unui cântăreţ. Nu se putea compara cu cea veche, în care se făceau patru ani. S-a hotărât în Sfântul Sinod să se introducă examenele de asimilare, adică preoţii să facă practică cu cei pe care doreau

să-i angajeze, iar după o anumită perioadă aceştia să se prezinte la centrele eparhiale unde să poată fi examinaţi. În felul acesta cântăreţul nu mai ştia note, nu mai ştia să cânte axioanele de altă dată şi astfel s-a slăbit cântarea la strană. A trebuit să treacă ani de zile până să se cultive cântarea omofonă, cântarea poporului. De atunci şi chiar până astăzi şcolile de cântăreţi nu au mai putut egala şcolile de odinioară", completează părintele.

"Erau nişte experţiîn cântare"

În perioada de dinainte de reformă, dascălul avea alt statut. El se bucura de respectul întregii comunităţi. În comunitate el era un adevărat învăţător: "Când am ajuns preot în 1964, la biserica pentru care am fost hirotonit, am găsit doi cântăreţi cu şcoală de patru ani. Erau nişte experţi în cântare. Cântau foarte frumos. Înainte de praznic veneau în biserică câteva ore pentru a exersa cântarea şi axionul ce era rânduit. Cântăreţul nu era fitecine. Eu întotdeauna i-am zis domnule dascăl, iar el se simţea onorat. Cântăreţul nu era dascăl pentru faptul că stătea la strană, ci pentru că îi învăţa pe alţii".

Lecţii de teorie în aer liber

Oltenia a oferit Bisericii câteva şcoli de psaltichie de mare valoare. Sub straşina vechii mănăstiri de la Coşuna sau la Târgu Jiu s-au format cele mai frumoase voci, dar şi cele mai alese caractere. Pentru o astfel de lucrare era nevoie şi de modelatori iscusiţi, aşa cum au fost emeriţii profesori Cicerone Parelescu sau Tache Popescu de la Târg-Jiu, Chiril Popescu sau Teofil Niculescu de la Coşuna. Părintele Alexie Buzera, fost cadru didactic al Facultăţii de Teologie din Craiova şi absolvent al Şcolii de Cântăreţi de la Târgu Jiu, promoţia 1948, îşi aminteşte foarte bine de acele vremurile: "Pentru că nu aveam destul spaţiu în localul şcolii noastre de cântăreţi, domnul profesor Tache Popescu ne ducea la casa protoieriei din Târgu-Jiu. Şi în faţa protoieriei, peste stradă, era o stivă de lemne lungi. Acolo aveam noi băncile, că stăteam pe stiva de lemne sus, iar domnul profesor, la lecţia de teorie, neavând tablă pe care să scrie cu creta, ne desena semnele în aer: ison - nici nu urcă, nici nu coboară, oligon - urcă un ton. Ce să pricepi tu, venit cu patru clase de la ţară, când domnul profesor ne preda teoria pe o tablă de aer?"

Chiril Popescu - psalt şi profesor model

Pentru foştii absolvenţi ai vechii şcoli de cântăreţi de la Mănăstirea Coşuna, figura profesorul de psaltichie, Chiril Popescu, este şi acum vie. A fost un adevărat model pentru viitorii slujitori ai stranei: "Pentru mine, cel mai apropiat de inimă mi-a rămas dl. Chiril Popescu. Venea la strană, ne ţinea după gât şi cânta împreună cu noi. Avea o voce extraordinară şi îmi amintesc cum ne trezeam noaptea cu cântecele care se auzeau atât de frumos din cămara lui, iar noi ieşeam în curte şi-l ascultam", mărturiseşte părintele arhidiacon Constantin Negoiescu, absolvent al Şcolii de Cântăreţi de la Coşuna în promoţia 1953. "Datorită celor învăţate de la dânsul m-am remarcat mai departe şi am putut să păşesc sigur pe frumosul drum al muzicii bisericeşti" - spune părintele Buzera. "Chiril Popescu a fost unul dintre puţinii dascăli de psaltichie autentică. Avea muzica bisericească în sânge. Şi acum simt ghionturile din coaste pe care ni la aplica la strană atunci când făceam practică. Nu ne lăsa niciodată să cântăm jos, trebuia să cântăm sus, să ne folosim la maxim vocea", conchide părintele Ioanicescu.