Anul bisericesc, timpul mântuirii

Cu prilejul începerii Anului Bisericesc, la Catedrala patriarhală a fost săvârşită o slujbă de Te Deum de Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a unui sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La finalul slujbei de binecuvântare, Întâistătătorul Bisericii noastre a rostit următorul cuvânt:

Pentru tradiţia patristică ortodoxă, comuniunea omului cu Dumnezeu este scopul existenţei lumii acesteia create. Ziditorul a toate a dorit şi doreşte să facă părtaşe la iubirea Sa veşnică şi alte fiinţe raţionale care să poată simţi şi răspunde acestei iubiri dumnezeieşti, sporind astfel veşnic în fericirea comuniunii cu Sfânta Treime.

Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a aşezat în "raiul desfătărilor", în lumea creată, iar timpul şi spaţiul marcau şi defineau acest mediu al comuniunii omului cu Dumnezeu. Timpul a fost creat odată cu lumea ca un interval între darul iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului la această iubire. Astfel, timpul măsoară efortul nostru de creştere în dragostea lui Dumnezeu, întrucât fiinţele create nu pot răspunde darului iubirii lui Dumnezeu decât treptat, în timp.

Căderea omului în păcat a făcut ca timpul, acest mediu al comuniunii cu Dumnezeu, să fie pervertit. El a ajuns să măsoare curgerea materiei şi a existenţei umane spre moarte. După căderea în păcat, viaţa umană şi existenţa materiei fără prezenţa lui Dumnezeu au devenit o progresivitate a morţii şi o aşteptare a ei. Timpul uman nu mai era un timp al creşterii în comuniune cu Dumnezeu, ci o aşteptare a morţii implacabile. Timpul fără simţirea prezenţei lui Dumnezeu este chinuitor şi nu îşi află raţiunea pentru care a fost creat.

Timpul, scară spre realitatea eshatologică a Împărăţiei cerurilor

Însă intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în istorie şi în timp a adus cu Sine o umplere cu un nou conţinut al curgerii timpului, adică sfinţirea lui. Venirea în lume a lui Hristos a dat o nouă orientare şi o consistenţă timpului. Prin Întrupare, Mântuitorul a făcut din nou din timp un mediu al comuniunii cu Dumnezeu şi o scară spre realitatea eshatologică a Împărăţiei cerurilor.

Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari perioade ale lui, şi anume Triodul, Octoihul şi Penticostarul, credincioşii trăiesc în mod concret şi intens simţirea că reiterează viaţa lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieţii Lui şi că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, după cum spune Părintele Stăniloae. Credincioşilor ortodocşi, anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului şi viitorului în prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârşite în fiecare zi. Astfel, viaţa pământească a lui Hristos şi a sfinţilor nu este pentru Ortodoxie o temă de speculaţie teologic-istorică abstractă, ci este o experienţă vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui Hristos, comunicată credincioşilor prin energiile Lui necreate.

Anul bisericesc este modul şi mediul în care omul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta a timpului şi a materiei trecătoare. Prin sărbători, prin perioadele de post înaintea marilor praznice, prin succesiunea Triodului, Penticostarului şi Octoihului, prin ciclul mobil şi cel fix al sărbătorilor, Biserica vrea să introducă şi să iniţieze pe om în taina vieţii viitoare. Totodată, ea "ţinteşte să înconjoare timpul vieţii noastre pământeşti în patru cercuri concentrice", după cum afirmă marele liturgist, Părintele Profesor Ene Branişte. "Adică, ea caută să încadreze în curentul inepuizabil al harului divin şi să sfinţească prin rugăciune continuă toate subdiviziunile calendaristice ale timpului: ziua, cu diferitele ei împărţiri (seara, dimineaţa, ceasurile), săptămâna, luna şi anul, iar prin acestea viaţa noastră întreagă, în împrejurările şi momentele ei cele mai importante."

Ca să facă o distincţie tranşantă între kronos (timp liniar) şi kairos (timp favorabil), Biserica, deşi se foloseşte de calendarul astronomic civil, a ales ca anul liturgic eclesial să nu înceapă la 1 ianuarie, ci la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi (care era şi începutul anului civil la evrei) s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2): "Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor..., să vestesc anul milei Domnului" (Luca IV, 18-19).

Începutul Anului Nou Bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor "anul bineplăcut Domnului".

Ziua părintelui erei creştine

Pentru Biserica Ortodoxă Română, data de 1 septembrie are şi o altă semnificaţie, şi anume, în şedinţa din 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a marelui teolog Dionisie Exiguul, Cel Smerit, părintele erei creştine şi al dreptului bisericesc cu zi de prăznuire la această dată. Calificativul de "Exiguus", care înseamnă: mic, neînsemnat sau smerit, şi l-a luat el însuşi ca gest de smerenie. Născut în jurul anului 470 în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), el a intrat de tânăr în viaţa monahală. După finalizarea studiilor în una din şcolile mănăstireşti din Dobrogea, ajunge ca pelerin în Orient. Din cauza monofizismului este nevoit să meargă la Constantinopol şi de aici la Roma, trăind o vreme la Mănăstirea Sfânta Anastasia, unde a şi fost hirotonit ca preot. A lucrat în cancelaria papală sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). A fost un mare învăţat şi a tradus din greceşte în latineşte Sfintele Canoane şi unele scrieri teologice. Spre sfârşitul vieţii sale (545) se pare că s-a retras în Mănăstirea Vivarium din Calabria, întemeiată de prietenul şi admiratorul său Cassiodor, retras şi el acolo.

Datorită acestui mare sfânt părinte putem afirma astăzi că suntem în anul 2010 "după Hristos", deoarece el având bogate cunoştinţe de istorie şi astronomie a propus cronologia erei creştine, numărând pentru prima oară anii "de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos", pentru ca "să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii, iar pricina mântuirii omeneşti să lumineze cu mai multă strălucire".

Prin aceasta, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul ne arată că fiecare an este timp al mântuirii în Hristos, timp de sfinţire a vieţii noastre. Vedem, deci, câte daruri poartă în ea ziua de 1 septembrie. Pentru toate trebuie să aducem mulţumire lui Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi cheamă pe om la viaţă şi fericire veşnică, la sfinţirea timpului prin rugăciune şi fapte bune.

(Intertitlurile aparţin redacţiei)