Asistenţă religioasă la Spitalul Judeţean din Ploieşti

▲ Din 2004, Spitalul Judeţean din Ploieşti are un lăcaş de închinare propriu, unde bolnavii pot participa la slujbele care se oficiază aici ▲ Asistenţa religioasă nu se limitează doar la Spovedanie şi Împărtăşanie, preotul având grijă ca bolnavii să beneficieze şi de cateheză ▲

Spitalul Judeţean din Ploieşti este cea mai mare unitate sanitară din judeţul Prahova. Cu o capacitate de aproape 800 de paturi, această instituţie avea nevoie şi de o biserică unde pacienţii veniţi la tratament să poată beneficia de asistenţă religioasă. Lăcaşul ridicat în curtea spitalului este construit din lemn şi are două hramuri, „Sfântul Vasile cel Mare“ şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“. Biserica fost ctitorită de familia Şarpe. În luna noiembrie 2004 a fost sfinţită, punându-se astfel în slujba celor peste 1.000 de angajaţi care lucrează în trei schimburi şi a celor aproximativ 800 de bolnavi.

Gestul merită menţionat în contextul în care această familie a obţinut banii pentru ctitorie în urma unei moşteniri, nu foarte mari. Deci, banii puteau fi folosiţi în alte scopuri. De altfel, fondurile nu au fost suficiente pentru terminarea lucrărilor şi a fost nevoie să se apeleze şi la alte persoane care au binevoit să ajute. După darea în folosinţă, mulţi oameni au avut plăcere să vină la această biserică şi unii au ajutat la înfrumuseţarea acestui sfânt lăcaş. Cu fonduri de la autorităţile locale, părintele Claudiu Enea împreună cu cei din cadrul spitalului au comandat o catapeteasmă, care împodobeşte astăzi biserica.

În salonul de spital, mulţi dintre pacienţi încep să-şi pună viaţa în ordine

„Personalul din spital este foarte obosit şi supraaglomerat de atâtea probleme. Venirea preotului într-un asemenea loc e ca o lumină pentru unii, pentru că preotul, dacă este implicat, poate să explice de ce trăim astfel de vremuri, de ce sunt oamenii atât de bolnavi şi poate da şi unele soluţii la o parte dintre problemele ce frământă lumea aceasta spitalicească. Astfel, persoana preotului poate aduce linişte şi mângâiere în sufletele celor ajunşi pe patul spitalului (mai ales dacă înţelegem că starea de stres duce şi la multe conflicte interne, artificiale uneori). În ceea ce priveşte bolnavii, cei mai mulţi dintre ei, pe acelaşi considerent al grijilor vieţii şi al stresului, uită de îndatoririle lor spirituale, care i-ar ajuta să întâmpine mai uşor greutăţile vieţii. Dar stând între patru pereţi albi ai unui salon de spital, unii dintre pacienţi încep să-şi pună viaţa în ordine şi atunci realizează cât de important este să fie şi un preot prezent, care să-i ajute în căutările lor şi să-i sfătuiască. Evident, în majoritatea cazurilor, urmează şi unirea cu Hristos, prin Taina Sfintei Împărtăşanii“, ne-a declarat pr. Enea.

După cum ne mai spune el, cele mai mari greutăţi le întâmpină atunci când familiile nu înţeleg lucruri minore, cum ar fi faptul că un om aflat în comă nu poate fi împărtăşit. „Le explici membrilor familiei că termenul «împărtăşire» înseamnă să doreşti să fii părtaş cu Hristos. Or, cu Hristos nu poţi părtaş fără voia ta. Nu poţi să-L doreşti pe Hristos fără să-L iubeşti. Şi nu poţi să-L iubeşti fără să-L cunoşti; iar dragoste cu forţa nu se poate, mai ales dacă omul respectiv nu s-a împărtăşit niciodată!“, mărturiseşte cu tristeţe părintele Claudiu.

A doua dificultate constă în faptul că familiile celor aflaţi la ananghie nu înţeleg că preotul este şi el om. Unii sună sâmbătă noaptea, la ora 23:00, să vină preotul de urgenţă să împărtăşească un muribund. „Şi dacă întrebi în ce constă urgenţa, afli că bolnavul respectiv e internat de două săptămâni în spital şi că azi-dimineaţă ai fost în salonul în care e internat şi ai spovedit şi împărtăşit pe cineva. Şi atunci întrebi: «Bine, şi de ce nu a solicitat atunci?» «Era bine şi nu ne-am dat seama că o să moară!». Aceasta arată ceva la unii... o indiferenţă faţă de cele sfinte! Aici, însă, poate că şi noi, preoţii, avem o vină, aceea de a nu insista mai mult în explicarea accentuată a importanţei acestor lucruri“, spune părintele Enea.

La marile sărbători creştine, preotul de spital este alături de creştinii lui

Relaţia bolnavului cu Dumnezeu are mai multe unghiuri din care poate fi privită. Unii Îl văd drept salvator, alţii vor doar să se împace cu El, alţii nu-L văd. „Pe mine mă impresionează în mod deosebit cea de-a doua categorie. E cutremurător să-i vezi pe unii oameni, care ştiu că nu mai au mult de trăit, cum se pregătesc să plece senini! Împăcaţi! Şi nu e vorba de inconştienţă sau slăbiciune. E vorba despre ceva ce puţini înţelegem şi acceptăm!“, a spus părintele slujitor la biserica Spitalului Judeţean.

La marile sărbători creştine - Paştile, Crăciunul şi alte praznice importante -, preotul de spital este alături de creştinii lui. „Chiar dacă la 1 ianuarie, în fiecare an, preotul de spital era prezent la ora 7:00, alături de epuizaţii doctori de gardă din noaptea respectivă, totuşi faptul de a putea fi de folos cuiva aduce bucurie. Şi apoi, aşa cum zice Nicolae Steinhardt: «Dăruind, vei dobândi!». Iar Învierea... Într-adevăr, într-un asemenea loc mori şi înviezi! E ceva cu totul deosebit!“, încheie pr. Claudiu Enea.