Autocraţie şi democraţie în administraţia bisericească

Observând metodele de activitate ale persoanelor care ocupă posturi de conducere în organele administrative ale Bisericii, şi în cazul parohului - conducător al administraţiei parohiale, se pot stabili două tipuri de conducere: conducere autocrată şi conducere democratică. Această clasificare a tipurilor de conducere, schematică şi simplificată, permite să se contureze concret unele probleme importante ale conducerii administraţiei parohiale de către preotul paroh.

Preotul paroh autocrat este acela care emite „porunci“ şi insistă să fie îndeplinite de către colaboratorii săi, „subalterni“ şi în general de credincioşi; determină activitatea grupului de colaboratori şi a celor din subordinea sa, fără să le ceară părerea; nu informează şi nu dezvăluie intenţiile de viitor, ci trasează pur şi simplu Consiliului sarcina imediată. Preotul paroh de tip democrat, opus celui autocrat, nu dă porunci decât după ce a aflat părerea grupului de colaboratori, a Consiliului parohial; are grijă ca activitatea Consiliului parohial să fie dezbătută în cadrul unei discuţii generale şi aprobată de Consiliu; nu cere oamenilor să efectueze ceva fără a cunoaşte planul de perspectivă care se cere ca să-l îndeplinească; consideră orice sancţionare sau stimulare drept o problemă a întregului grup şi, totdeauna, participă la muncă ca membru al acestui grup, al Consiliului pe care-l conduce; nu se teme să-şi asume răspunderea; dă indicaţii clare şi motivate în mod convingător; acţionează şi stimulează numai atunci când are motive; ţine seama de sfera de împuterniciri a consilierilor şi a „subalternilor“.

Preotul paroh de tip autocrat apare sub mai multe ipostaze - fie de conducător sever şi apodictic, deşi poate drept, el conducându-se autoritativ; fie de conducător binevoitor, care, interesându-se de condiţiile de muncă ale „subalternilor“, amestecându-se până şi în treburile lor personale, consideră că aceştia trebuie să fie mulţumiţi de ceea ce au primit; fie aceea de conducător despotic, inconsecvent, lipsit de încredere, doreşte puterea, dar se teme de răspundere, ia totul superficial, sâcâind pe „subalterni“, a căror muncă o desconsideră. Autocratul stabileşte singur sarcinile şi metodele de activitate, hotărăşte cu cine trebuie să colaboreze şi nu lasă membrii grupului (consilierii) să participe la adoptarea hotărârilor. El manifestă tendinţă spre o centralizare expresivă în mâinile sale a rezolvării tuturor problemelor. Un astfel de conducător provoacă antipatie, comportarea lui îngreunând îndeplinirea sarcinilor colectivului. În viaţa practică se observă, de regulă, o atitudine negativă faţă de metodele conducerii autocrate, aceasta şi din cauza faptului că organul condus autocrat, nefiind informat suficient, nu-şi îndeplineşte în mod corect sarcinile, precum şi o tendinţă şi o atitudine inversă, pozitivă, faţă de conducătorii care au adoptat un stil mai democratic, pentru că aceştia, cheltuind energie pentru informarea la timp şi corectă a grupului, a colectivului, a Consiliului, previn apariţia de informaţii eronate şi de luare de atitudini negative şi determină grupul să lucreze cu conştiinciozitate şi să-şi îndeplinească la timp şi în mod plenar sarcinile de lucru.

(prelucrare după un material din lucrarea Administraţie bisericească şi Legislaţie, de arhid. prof. univ. Ioan N. FLOCA)