„Biserica Răsăriteană este tămăduitoare“

De ani buni, renumitul profesor şi medic din SUA Daniel Hinshaw colaborează cu personalul din hospice-ul pentru îngrijiri paliative "Casa Speranţei" din Braşov şi vorbeşte ocazional clericilor, studenţilor, voluntarilor şi tuturor celor interesaţi de îngrijirea bolnavilor în stadiile terminale. Recent, profesorul Hinshaw a conferenţiat la Sibiu, prilej de a-l intervieva şi de a ne interesa de tainele acestui domeniu din medicină, legat profund de pastoraţia actuală.

Cum aţi început să lucraţi în domeniul îngrijirii paliative?

În urmă cu 17 ani am devenit ortodox, împreună cu soţia mea, lucru care a avut un impact asupra interesului meu pentru îngrijirea bolnavilor. Am devenit din ce în ce mai interesat în a înţelege perspectiva teologică ortodoxă asupra persoanei umane şi a modului în care vindecarea este o parte majoră a misiunii Bisericii, chiar dacă nu este centrală. Vindecarea nu poate fi separată de înţelesul Bisericii asupra morţii şi asupra suferinţei umane. Acestea m-au ajutat să lucrez şi să dezvolt traininguri în medicina paliativă şi de aceea o bună parte din energia mea este dedicată acestei arii de activitate. Jumătate din timpul meu îl petrec în universitate, predând studenţilor şi îngrijind pacienţii, şi cealaltă jumătate o petrec lucrând la proiecte internaţionale, în special cu Biserica Ortodoxă. Merg să predau la St. Vladimirâs Seminary în New York şi lucrez de câţiva ani buni la hospice-ul "Casa Speranţei" din Braşov, împreună cu doamna doctor Daniela Moşoiu. De asemenea, la unul dintre cursurile pe care le are doamna Moşoiu la Universitatea Transilvania din Braşov, la programul de master, predau cursul "Spiritualitate, suferinţă şi problemele culturale la sfârşitul vieţii".

Ce ar trebui să facă preoţii din parohii când se confruntă cu astfel de cazuri dureroase în care enoriaşii îşi trăiesc ultimele zile?

Una dintre problemele legate de pregătirea teologilor, ţinând cont că ei vor fi lideri spirituali în comunităţile unde vor lucra, este cea legată de comunicare, de acel ajutor care să-i facă să se simtă confortabili în a discuta aceste subiecte şi în a acţiona într-un fel. S-a întâmplat ca această misiune să fie încredinţată celor care lucrează în domeniul medical şi îngrijirea celor pe moarte a fost dată profesiei medicale, clericii retrăgându-se cumva. Undeva trebuie să se refacă această legătură şi să existe un cuvânt de spus al Bisericii în îngrijirea acestor pacienţi. Probabil că aceasta presupune programe educaţionale în parohii. Clericii trebuie să înveţe să vorbească pacienţilor nu despre moarte, ci despre ceea ce înseamnă să trăieşti bine, după voia lui Dumnezeu, spre sfârşitul vieţii şi în momentele dinaintea morţii. Acesta poate fi un puternic instrument catehetic. Biserica Răsăriteană este tămăduitoare, este ca un spital. În Vest, Biserica este percepută ca una judiciară, ca un loc unde se face Judecata. Acest accent pe tămăduire, pus în Biserica Răsăriteană, ajută mult la îngrijirea paliativă. Mitropolitul Anthony Bloom a scris o serie de pastorale, sub formă de povestiri, în care spune că această cultură vestică instituţionalizează moartea, o ascunde şi o transformă în ceva urât, într-o sperietoare. În aceste povestioare, părinţii îşi îndeamnă copiii să meargă să-şi vadă bunica bolnavă, pe moarte, iar bunica nu este văzută de nepoţi ca ceva de speriat.

"Proces al vindecării"

Unde sfârşeşte munca medicului şi începe cea a preotului?

Cred că este o distincţie artificială. Tindem să gândim uneori prea şcolăreşte, spunând că asta face doctorul, asta face asistenta, asta face preotul, dar toţi suntem chemaţi ca şi creştini să aducem vindecare în lume. Indiferent de calităţile noastre şi de pregătirea noastră, tot ceea ce oferim la acest proces al vindecării este un dar. Poate că terapeutul ştie ceva despre cum să eliberezi pacientul de durerea fizică, dar asta este doar o parte a procesului. În cele din urmă, toate eforturile noastre trebuie să ajute pacienţii care suferă şi care sunt pe moarte, să fie pregătiţi pentru această consumare finală a vieţii lor. Intrăm în această lume, devenim creştini prin Botezul din copilărie, care nu este altceva decât o moarte în Hristos şi în cele din urmă, consumăm în întregime acest Botez la moartea noastră proprie.

Cum îi pregătiţi pe bolnavi pentru ceea ce îi aşteaptă dincolo? Le vorbiţi despre Rai şi iad?

Există o omilie a Sfântului Isaac Sirul şi o parafrazez spunând că după moarte ajungem în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este un moment de bucurie extraordinară sau poate fi un foc imaterial, care de fapt este terifiant şi care face pe unii oameni să nu se simtă confortabil în prezenţa lui Dumnezeu. La un moment dat vom fi îmbrăţişaţi de Dumnezeu, iar dacă nu vrem asta, acest refuz devine iadul nostru. Iadul nu este pedeapsa noastră, ci ceea ce suntem noi, în esenţa noastră. Există scriitori ca Origen, care exprimă ideea apocatastazei, conform căreia Dumnezeu prin Hristos a făcut ca toate să fie bune, mântuite. Pacienţilor le explicăm însă că Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de alegere.