Anul acesta 2011 a fost dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. În acest sens, şi Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 are ca temă "2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română".
Familia este cununa creaţiei, dar şi mediul în care omul începe să înţeleagă
taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu.
Sfântul Botez este începutul mântuirii omului şi arvuna vieţii veşnice trăite în iubirea Preasfintei Treimi. De aceea,
fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii şi pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel Ceresc (Cf. Romani 8, 16; Galateni 4, 6).
Astăzi, într-o lume confruntată cu fenomenul secularizării, cu pluralismul şi sincretismul religios, este nevoie să cunoaştem mai bine ce înseamnă a fi botezat, adică a fi creştin sau a purta numele lui Hristos. Credincioşii trebuie îndemnaţi să citească
Slujba Sfântului Botez în fiecare an şi să fie ajutaţi de către preoţi să înţeleagă ce au spus naşii pentru fiecare dintre ei când au fost botezaţi, copii fiind. Atunci s-a rugat preotul împreună cu Biserica pentru fiecare primitor al Botezului:
"Ca să fie vrednic de împărăţia cea nestricăcioasă", "să se arate fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi", "să se facă el împreună sădit şi părtaş morţii şi învierii lui Hristos", "să-şi păzească el haina botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos", "să se facă lui apa aceasta haină a naşterii de-a doua spre iertarea păcatelor şi spre îmbrăcăminte în nestricăciune"1. Preoţii au un rol deosebit de important în a-i face să înţeleagă pe părinţii care nu-şi botează copiii că
îi lipsesc pe aceşti copii de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi. Copiii care nu sunt botezaţi, sub pretextul că nu ar fi suficient de maturi ca să înţeleagă Taina Botezului, sunt lipsiţi de binecuvântarea unică a iertării păcatului strămoşesc şi a începutului vieţii în Hristos, iar dacă se întâmplă ca aceşti copii să moară nebotezaţi,
ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieţii veşnice. De aceea,
Biserica învaţă că trebuie sfinţită nu numai viaţa matură a omului, ci şi copilăria şi tinereţea lui. În aceeaşi zi în care este botezat, copilul este şi uns cu Sfântul şi Marele Mir, zicându-se:
pecetea darurilor Duhului Sfânt. Atunci copilul primeşte o mulţime de daruri spirituale pentru a creşte spiritual, iar el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica, bunicul şi cu alţi copii, va creşte şi duhovniceşte în timp ce creşte biologic. Noi purtăm cu bucurie numele lui Hristos, numindu-ne
creştini. Preasfânta Treime ne iubeşte, întrucât intrăm în comuniune duhovnicească şi sfântă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, după cum Preasfânta Treime a fost prezentă la Botezul lui Hristos, tot aşa Preasfânta Treime este prezentă şi când se botează orice om care crede în Iisus Hristos şi-L mărturiseşte ca fiind
"Dumnezeu şi Împărat".
În aceeaşi zi în care se botează copilul, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei. Biserica nu amână pentru mai târziu împărtăşirea euharistică a copilului botezat, sub pretextul că la vârsta de 6 săptămâni copilul nu înţelege aceste Sfinte Taine. De fapt, nici la vârsta de 100 de ani nu putem înţelege cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem totuşi că
Sfânta Euharistie este lucrare a iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în Hristos Domnul. Faptul că noi botezăm copiii, îi mirungem şi îi împărtăşim euharisitic în aceeaşi zi arată adevărul că
un copil este o persoană umană. După cum Iisus, Dumnezeu Copilul Care S-a născut în peştera din Betleem, era Persoană, tot aşa fiecare copil botezat este o persoană care se află în legătură de iubire cu Persoanele Preasfintei Treimi. Copilul nu este o parte dintr-un om, ci este un om adevărat, o persoană cu o identitate unică şi valoare infinită, fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic. Copilul nu este la un moment dat un animal care devine apoi om, ci
este om sau persoană umană încă din momentul conceperii lui, iar prin Botez el devine persoană umană în relaţie cu Persoanele Preasfintei Treimi, după chipul Cărora a fost creat omul când Dumnezeu a zis:
"Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră" (Facere I, 26). În pluralul tainic folosit de
Cartea Facerii vedem pe Dumnezeu Cel Unul şi multiplu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Precum odinioară în trecut, tot aşa şi astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând:
"Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi" (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 15).
Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica le arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, aceştia iubesc Biserica şi devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care îi orientează pe adulţi spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16). Omul care este botezat în apă şi în Duh, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
începe o relaţie şi o viaţă nouă, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos.
Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă umană, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu - Iubitorul de oameni, Care doreşte ca toţi oamenii născuţi pe pământ să participe la bucuria sau fericirea Sa veşnică din ceruri. În familie sunt pregătiţi copiii pentru vocaţia lor de a fi cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau viitori cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor.
Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte mai întâi taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii sau bucuria de-a fi
copil (fiu ori fiică),
frate (ori soră) şi părinte (tată ori mamă).
De la familia conjugală creştină învaţă copilul ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în iubirea Preasfintei Treimi, întrucât Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul împărtăşeşte Bisericii lui Hristos
harul paternităţii duhovniceşti pastorale (prin Hirotonie) şi harul filiaţiei (înfierii) duhovniceşti baptismale (prin Botez), pentru ca toţi creştinii să trăiască în comuniune spirituală ca fraţi şi surori în Hristos Domnul.
Sfinţirea sau sfinţenia vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este rodul iubirii soţilor între ei şi al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte în iubire. Însă
nu numai naşterea de copii afirmă vocaţia femeii ca mamă, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că ea implică iubire şi răbdare, adică o bună dispoziţie permanentă a mamei2. Copiii nu aparţin părinţilor ca o proprietate materială, ci ei sunt persoane dăruite lor de Dumnezeu, pentru a fi orientaţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea, părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, trebuie să se îngrijească de copii, de la vârstă fragedă, astfel încât să li se insufle acestora căutarea Împărăţiei cerurilor sau iubirea Tatălui ceresc.
Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali,
care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur3. Educaţia copiilor este mai ales datoria mamei, întrucât necesită multă dăruire de sine sfântă şi multă răbdare, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea fizică a copiilor4. Femeia creştină binecuvântată cu naşterea de copii pregăteşte în sânul familiei conjugale viitorul umanităţii sau al întregii lumi. Familia sădeşte în inimile inocente ale copiilor sămânţa virtuţii, a vieţii curate şi a faptelor bune. Iubirea părinţilor este baza educaţiei copiilor.
Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire, dialog şi ajutor. Comportamentul copiilor este strâns legat de cel al părinţilor. De la părinţii lui, copilul trebuie să înveţe să iubească, să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. Cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este
credinţa în Dumnezeu, ca iubire de Dumnezeu şi de aproapele.
Societatea de astăzi se confruntă cu izolarea şi limitarea omului în individualism. Iar individualismul egoist se manifestă adesea în violenţă, divorţ, abandonul copiilor şi al părinţilor, indiferenţa faţă de suferinţa altora, suicid etc. Singurătatea sau individualismul este o luptă a individului împotriva propriei sale naturi, născute din relaţie interpersonală. Omul modern a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu şi sensul sacru al vieţii, iar modelul familiei tradiţionale este considerat perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără să se căsătorească, fără a-şi asuma responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta împreună mântuirea. Numărul divorţurilor este în creştere, mai ales în Occident, iar femeile divorţate sau abandonate de soţi suferă de singurătate şi chiar de sărăcie. De asemenea, copiii din familiile divorţate suferă de singurătate, întrucât au nevoie de afecţiunea ambilor părinţi.
Concepţia individualistă despre viaţă atinge şi pe bătrânii abandonaţi, din ce în ce mai singuri. De aceea,
este nevoie să promovăm familia bazată pe credinţă şi comuniune, pe binecuvântare şi conlucrare în plan spiritual şi conjugal.
Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei ei spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate. Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
1. Slujba Sfântului Botez, ectenia mare, în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 27.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Sfinţii Maccabei, P.G. 50, 621
3. Idem, Omilie la "Văduva să fie înregistrată", P.G. 51, 327.
4. Idem, Omilie către cei ce luptă, P.G. 47, 384.
.jpg)
