Bucuria responsabilităţii formării morale a omului de mâine

Nu de puţine ori s-a pus problema studiului Religiei în şcoală. Paradoxal, chiar în România, ţară unde predomină religia creştin-ortodoxă, studiul, chiar şi opţional, al obiectului Religie, "face discriminare" sau poate "afecta" celelalte culte.

Nu trebuie să nesocotim cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, prin pildele Sale, "lăsaţi copiii să vină la Mine" (Matei 19, 14), lasă să se înţeleagă că "numai a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu (...) Şi de nu vă veţi întoarce şi veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". Noi, oamenii, însă de multe ori ne împiedicăm în propriile opinii şi demagogii, folosindu-ne, nu de puţine ori, de pildele Mântuitorului în discursuri, scopul fiind nu atragerea spre cele spirituale, ci, mai degrabă, spre cele lumeşti, interesate...

Urmările prezenţei preotului în şcoală

Formarea deprinderilor la copil se face în primii şase-şapte ani, acesta luând cunoştinţă de sacralitatea lui Iisus Hristos - la nivelul vârstei sale, bineînţeles, şi continuând să o dezvolte odată cu înţelegerea semnelor literelor alfabetului fiecărei ţări în parte...

Cum roada duhovnicească o culege numai cel înzestrat de Bunul Dumnezeu cu harul înţelegerii şi după tăria în credinţă a fiecăruia, predarea Religiei în şcoală este unica formă nu numai de a ne apropia de învăţătura hristică, de a găsi răspunsurile care ne frământă, de a trăi, chiar şi numai citind, viaţa sfinţilor, exemplu de moralitate spirituală, ci şi de a-L urma pe Hristos, aceasta presupunând rugăciune, post, rupere de cele lumeşti...

În calitate de profesor de Religie într-o şcoală, preotul impune din start respect faţă de obiect şi, aşa cum preotul într-o parohie este exemplu de urmat pentru bărbaţi, ca moralitate şi caracter, iar presbitera pentru femei, este indubitabilă prezenţa acestuia într-o şcoală, cu urmări pozitive atât în privinţa şcolarilor, cât şi a cadrelor didactice privitoare la ţinută, bună-cuviinţă, moralitate.

Posibilitatea deschiderii ochiului interior

Omul este liber! Greşit înţeleasă, libertatea duce la "deshidratarea" caracterului, înzestrat de Dumnezeu cu "raţiune şi înţelepciune", dacă acestea sunt armonizate corect, sufletul devine mai bun, frumuseţea lăuntrică având a da roade în afară precum razele soarelui care luminează pământul, vieţuitoarele având posibilitatea de a se hrăni, adăpa, înmulţi..., la om înmulţindu-se calităţile şi practicarea faptelor bune.

Casa înţelepciunii - Biserica, locul de mântuire al omului, câştigă cucernicia credincioşilor prin această armonie dintre scriptic şi faptic, prin aplicarea celor spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, "dezbrăcarea de hainele vechi şi îmbrăcarea cu cele noi", adică renunţarea la cele lumeşti şi începerea unei vieţi noi, în Hristos. Iar, pe lângă Biserică şi învăţătura cu care plecăm de la Sfânta Liturghie, Şcoala, prin orele sale de educaţie, aici, Educaţie religioasă, facilitează înţelegerea noastră, continuu învăţăcei ale celor ascunse ochilor noştri lumeşti şi posibilitatea deschiderii ochiului interior, al frumuseţii sufletului.

Este ştiut faptul că Mântuitorul Hristos, numit pe drept cuvânt Învăţător, a început această "şcoală" cu discipolii săi - viitorii evanghelişti, după care, mergând din sat în sat, dezvoltă prin "pildele pline de tâlc şi înţelepciune" dragostea de Dumnezeu şi simţirea sinceră faţă de semeni, provocând în acelaşi timp un război lăuntric cu noi înşine; omului mai greu îi vine să se lepede de sine şi de bogăţia acumulată peste ani decât să urmeze o nouă învăţătură, cea a Iubirii. Pentru că dragostea, una din cele trei părţi ale triunghiului înţelepciunii - credinţă, dragoste, nădejde -, ajută pe om să se maturizeze, să aleagă drumul îngust, dar nu nespiralat al înălţării, angajându-se, necondiţionat, să ducă mai departe, prin viu grai sau scris, Taina Iubirii de Hristos. Prin aceste taine ale Sale, Mântuitorul lucrează prin oameni, pentru oameni: să-l ajutăm pe cel aflat în deznădejde şi, mai ales, să-i îndreptăm paşii spre Hristos.

Trăind în mijlocul copiilor, ca cei ce purtăm responsabilitatea formării omului de mâine, nu facem decât bucurie nouă şi Mântuitorului; acum, când mintea elevului nu poate discerne binele de rău şi influenţa banilor câştigaţi repede şi fără prea multă sudoare îl sufocă, profesorul de Religie sau preotul este cel care poate diminua această "adorare lumească" prin orientarea elevului spre studiu prin studiu, prin practicarea unei vieţi - model de urmat, de decenţă şi bun gust, prin rafinament şi moralitate, prin modestie şi înţelepciune.

Profesorul de Religie, bun psiholog şi misionar

Un caz aparte, în zilele noastre, îl prezintă femeia, considerată fiica Maicii Domnului. Aceasta, continuu ar trebui să fie în viaţa de zi cu zi model de bună purtare, modestie, înţelepciune şi milostivire. Dragostea Mariei, Maica Mântuitorului, a lăsat să treacă peste ea ani grei de suferinţă şi jertfelnicie, cu toate că "ştia" rostuirea lucrurilor divine; nu numai că se supune poruncii nescrise a lui Dumnezeu, se mulţumeşte cu acea tăcere şi ascultare de la care ar trebui să învăţăm şi noi, oamenii.

Prin "tăcere şi ascultare" învăţăcelul, nedumerit la început, ajunge în cele din urmă să perceapă esenţa lucrurilor, să-şi schimbe comportamentul - fireşte devenind un neînţeles pentru cei din jur.

Lucrul acesta l-am putut observa la elevii care frecventează ora de Religie, care, pregătindu-şi lecţia de zi cu zi, pun întrebări, iau notiţe, la sfârşitul orei având o mimică gravă, viziunea sa despre cele lumeşti schimbându-se. Mai mult, încep să frecventeze Biserica, capătă, decenţă în îmbrăcăminte, toate luând forma unui comportament adecvat unui viitor discipol al lui Hristos.

Aşadar, preotul/ profesorul de Religie, printr-o bună pregătire teologică, bun psiholog şi misionar, se impune ca personalitate distinctă în viaţa spirituală a tânărului, ajutându-l, pe lângă părinţi şi profesori, să se orienteze în alegerea unei meserii, să-şi revizuiască comportamentul, să evite discuţiile inoportune şi/ sau să nu cadă în plasa celor "rătăciţi". Pentru că mai uşor cade în "sminteală" un învăţăcel a cărui tărie în credinţă înclină decât acela care practică efectiv postul şi rugăciunea, lectura şi mersul la biserică.

Când învăţăcelul este un râvnitor al celor sfinte, devotat lui Dumnezeu, nu-i va fi uşor să convieţuiască printre ceilalţi colegi - rupţi de realitate - care anevoie se vor întoarce cu faţa spre sacralitate, întrucât nici acasă, unde convieţuieşte, nu există "bobul de muştar" din care să răsară "mlădiţa de credinţă"...

Necunoaşterea rădăcinilor spirituale

Până şi lecturarea cărţilor, obligatoriu cerute de profesor la lectura suplimentară, este o formă de maturizare a mentalităţii elevului despre viaţă, acesta înţelegând mai mult ca oricând că nimic nu răsare din pământ fără jertfă, că fiecare personaj pozitiv a avut de înfruntat multe necazuri, dar a învins numai printr-o luptă continuă cu răul, întărindu-se psihic, înţelegând şi devenind mai bun; bunurile materiale sunt viagere pe când caracterul rămâne notă de trecere în Cartea de aur a vieţii...

Fiind creat din trup şi suflet, învăţăcelul testează pe propria piele această legătură pe care numai Dumnezeu o poate face şi luptă cu propriile ispite să nu întineze templul sacru al lui Iisus Hristos.

Aşadar, predarea Religiei în şcoală are un caracter formativ. Omul care nu-şi cunoaşte rădăcinile spirituale, al cărui suflet este "mort" şi renunţă la lupta care l-ar scoate din mocirlă, poate ajunge în pragul sinuciderii. Călirea acestui suflet se face prin credinţă, dragoste şi nădejde, apropierea de cele sfinte prin Taina Sfintei Spovedanii şi Cuminecături, cel care poate îndrepta lucrurile fiind Dumnezeu, prin preot. Iar la şcoală, dacă profesorul de Religie sau preotul este un bun psiholog, cu siguranţă va putea salva multe suflete aflate în restrişte.