Bunurile Bisericii din perspectivă juridică

După ce în perioada interbelică s-au remarcat în spaţiul academic românesc o serie de specialişti în domeniul Dreptului eclezial care era pe atunci parte a curriculei facultăţilor de drept din ţară, iată că de ceva vreme această disciplină a revenit în orarele facultăţilor cu profil juridic din România, iar studiile de specialitate nu s-au lăsat prea mult aşteptate.

Acesta este şi cazul lucrării lui Liviu Marius Harosa, responsabil cu predarea Dreptului eclezial la Universitatea din Cluj, care în urmă cu puţină vreme şi-a lansat sub formă de volum teza de doctorat cu tema "Bunurile temporale ale Bisericii. Regimul juridic al bunurilor aparţinând Bisericii", apărută la Editura Universul Juridic.

Într-o societate care subliniază tot mai accentuat caracterul său laic şi neutralitatea statului faţă de organizaţiile religioase recunoscute, lucrarea de faţă vine cu o perspectivă comparată între pozitivismul dreptului civil şi prevederile dreptului canonic, atât ortodox, cât şi catolic, cu privire la bunurile materiale.

Bunurile bisericeşti în prisma noului Cod civil

În capitolul I sunt prezentate concepţiile teologice asupra bunurilor, din perspectiva Sfintei Scripturi şi a Părinţilor Bisericii, pentru ca în capitolul II autorul să se ocupe de locul pe care Biserica şi dreptul său îl au în sistemul laic, pentru a înţelege mai bine aplicabilitatea normelor Bisericii în viaţa juridică a societăţii şi implicit extra murros Ecclesiae.

Autorul face o clasificare a bunurilor temporale ale Bisericii în bunuri ecleziastice, bunuri ecleziale, bunuri sacre şi preţioase. Sunt tratate probleme precum înţelegerea regimului juridic al bunurilor bisericeşti, regimul propriu-zis al bunurilor temporale, modalităţile de dobândire, fiind subliniate aspectele speciale şi interesante pentru cititorul necunoscător al normelor canonice specifice Bisericii cu privire la modalităţile de dobândire a acestor bunuri.

Sunt amintite prevederile în materia prescripţiei achizitive (analizarea bunei-credinţe în dreptul canonic) şi în materie succesorală (fiind prezentat, spre exemplu, dreptul de succesiune al Bisericii cu privire la bunurile din masa succesorală a ierarhilor şi călugărilor). De asemenea, sunt amintite aspectele legate de administrarea şi înstrăinarea bunurilor temporale, iar în încheiere este prezentată chestiunea acestor bunuri din prisma noului Cod civil românesc ce urmează a intra în vigoare în toamna acestui an.

Demersul autorului este unul salutar, tematica fiind pentru prima dată cercetată din această perspectivă în România, din prisma legislaţiei civile, dar şi a celei canonice specifice Bisericii Ortodoxe şi celei Romano-Catolice, chiar dacă a fost prezentată ca teză de doctorat în cadrul unei Facultăţi de Drept, lucrarea dând mărturie şi subliniind specificul şi rafinamentul dreptului canonic, destul de neglijat de către adepţii pozitivismului sau antinaturalismului.