Cântările bizantine din Postul Mare

Frumuseţea cântărilor cu care începe perioada Triodului, pregătindu-ne pentru mireasma slujbelor şi cântărilor din Postul Mare, constituie un reflex al talentului extraordinar al unor autori liturgici care ne îndeamnă, în fiecare an, să reconsiderăm atitudinea de indiferenţă pe care o arătăm în primul rând faţă de sufletul nostru şi faţă de mijloacele pe care Biserica ni le pune la dispoziţie pentru dobândirea mântuirii.

Primul pas în vederea schimbării acestei atitudini este cunoaşterea. Iar, în Postul Mare, această cunoaştere a început cu Triodul. Ca parte a anului bisericesc, Triodul este alcătuit din trei părţi mari: perioada pregătitoare pentru Postul Mare, apoi perioada Postului Paştelui şi ultima săptămână, începând din Duminica Floriilor până în Sâmbăta Mare, care este numită Săptămâna Patimilor. La început, Postul Mare se reducea la trei zile sau o săptămână, apoi la această săptămână s-au adăugat 40 de zile. Începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului, în Biserica Ortodoxă a început perioada Triodului. Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult, cât şi ca o perioadă liturgică a anului bisericesc. Cartea de cult cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih şi Minei, care sunt formate din opt sau nouă

ode, în Triod sunt numai trei. Cartea Triodului a fost compusă între secolele al IV-lea şi al

XIV-lea. Cele şapte săptămâni de nevoinţă îi pregătesc pe creştini, prin pocăinţă, rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, pentru marea bucurie a Învierii Domnului.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Cântările Postului Mare sunt de o frumuseţe rară, iar în prima săptămână din post se citeşte Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Este cea mai importantă şi profundă creaţie imnografică a literaturii creştine. Slujba Canonului se săvârşeşte în primele patru zile ale Sfântului şi Marelui Post şi în săptămâna a cincea, miercuri. Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă comoara pe care Sfânta Biserică o înfăţişează drept-slăvitorilor creştini pentru o pregătire conştiincioasă în vederea întâmpinării, aşa cum se cuvine, a marelui praznic al Învierii Domnului. O cântare frumoasă din cadrul canonului este condacul "Suflete al meu", un condac ce îndeamnă ca sufletul să nu dormiteze, ci să privegheze în aşteptarea lui Hristos. Părintele Teofil Părăian spunea că "noi suntem prea mici pentru un canon aşa de mare".

Cântările pocăinţei

În ţara noastră, autori de cântări din secolele XIX-XX, precum Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu, Ion Popescu-Pasărea, Amfilohie Iordănescu, Ioan Zmeu, au lăsat moştenire pagini alese destinate întregului ciclu al Triodului. Concepţia lor o urmează pe cea a Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor bisericeşti, că melosul şi cuvântul, în cântare, sunt inseparabile, cel de la care se porneşte fiind cuvântul. Pregătirea pentru Postul cel Mare corespunde în credinţa noastră perioadei de început a Triodului, perioadă în care creştinii sunt chemaţi să dobândească virtuţile care să îi călăuzească spre Învierea Domnului. Între aceste virtuţi, una dintre cele mai însemnate rămâne pocăinţa. Prin urmare, nu întâmplător, Biserica a rânduit ca la slujba Utreniei de duminică să se cânte, în Triod, acel triptic de stihiri cunoscut sub numele de "Uşile pocăinţei". Aceste cântări sunt nu numai cele care ne deschid din nou intrarea în Raiul ale cărui porţi au fost închise prin neascultarea lui Adam, dar şi cele menite să închidă intrarea patimilor în suflet. Prin mijlocirea melodiei psaltice, acest imn, în cele trei stihiri ale sale, ne îndrumă spre pocăinţă, învăţându-ne totodată şi cum să ne pocăim: prin întoarcerea la noi înşine şi la viaţa noastră păcătoasă, cu cutremur şi cu teama de înfricoşata Judecată, dar şi cu nădejde şi încredere în dumnezeiasca milostivire.

"La râul Babilonului..."

O altă cântare, aparţinând imnografiei Triodului, este "La râul Babilonului" sau Psalmul 136. Acest psalm este rânduit pentru slujba Utreniei şi se cântă în trei duminici la rând, începând cu cea a Fiului Risipitor. Astfel, imediat după polieleul obişnuit (Robii Domnului şi Mărturisiţi-vă Domnului; Psalmii 134-135), solemn, dar vesel, vom auzi tristul şi nostalgicul Psalm 136: "La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion". Tonul trist, tânguitor, reiese din profilul descendent al motivelor muzicale, al strofelor în general. Cu toate acestea, ne uimeşte conceperea cântării în tactul irmologic şi mai ales în atmosfera luminoasă, deschisă a glasului III.

Caracteristică acestei cântări este şi tonalitatea în cadrul căreia se desfăşoară melodia. Această dimensiune de excepţie se datorează mai ales coborârii până în gravul extrem în cadrul primei strofe; se ajunge aici până la sunetul ga (fa) din octava mică. Acesta este mijlocul artistic prin care compozitorul a găsit cel mai potrivit să exprime cuvintele "şi am plâns". Este vorba aici despre tânguirea poporului evreu aflat în robia Babilonului; însă, generalizând toate acestea, putem spune că acest psalm poate ilustra şi icoana omului căzut în robia păcatului. Cel subjugat de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei - Sionul: este dus departe, ca şi fiul cel risipitor, în Babilonul cel întunecat de robie.

Cântări pe "Cunţan"

Dintre numeroasele cântări psaltice care împodobesc slujbele Triodului mai putem aminti: "Cu noi este Dumnezeu", cântat în varianta tradiţională pe glasul VIII, sau cea după Anton Pann, pe glasul VI, sau variantele din cântările athonite; "Să se îndrepteze" de la Liturghia Darurilor, în ambele variante, cea în tact stihiaric de Anton Pann, sau cea irmologică, după Ioan Zmeu. De asemenea, amintim Prochimenul Postului Mare "Să nu întorci faţa Ta", "Doamne, femeia ceea ce căzuse", a lui Dimitrie Suceveanu şi Anton Pann, încheind cu Prohodul Domnului.

În ceea ce priveşte cântările din perioada Triodului, puse pe notaţie de Dimitrie Cunţan, putem remarca faptul că ele respectă de foarte multe ori aceeaşi tonalitate şi gamă, la fel ca acelea bizantine. De exemplu, atât în psaltică, cât şi în notaţia lui Dimitrie Cunţan sunt cântările "Din ospăţul stăpânului", "Nu te tângui" (glas VI), Prohodul Mântuitorului (cu toate cele trei stări), "De tine se bucură" (glas VIII), "Acum puterile" (glas I) şi altele. Se pot observa aşadar asemănările de tonalitate între cele două tipuri de partituri, psaltice şi pe "Cunţan". Bineînţeles, trebuie să subliniem faptul că aceste asemănări se văd la autorii români de muzică psaltică, cum ar fi Dimitrie Suceveanu, Macarie Ieromonahul. Partiturile bizantine greceşti sunt mai dificile, mai complexe, dar şi de o frumuseţe aparte.

La acestea se adaugă o serie de cântări care excelează prin melodicitatea lor, altele, prin rafinamentul ondulării modulaţiilor, al contrastului de genuri melodice în vederea redării cât mai sugestive a textului.

"Pe Moise postul l-a arătat văzător de Dumnezeu şi pe Ilie cu car de foc l-a luat. Sârguieşte­te, suflete, de te opreşte de la gânduri vătămătoare, ca să te izbăveşti de amăgirea cea râvnitoare la cele de jos." "Post, lacrimi, rugăciuni, îndurare, obicei bine-umilit, cunoştinţă dreaptă, curăţire a vieţii să arătăm noi, credincioşii, ca să dobândim mărire" (Joi, în a treia săptămână din Post).

În concluzie, cu toate că aceste cântări specifice Postului Mare sunt de tânguire, de aducere aminte a conştiinţei noastre şi de întoarcere către Dumnezeu, totuşi, acestea, împletite cu rugăciunea şi postul, ne arată calea către marele praznic al Învierii Domnului.