„Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului”

În această perioadă, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, se află într-o vizită în Austria. În cadrul acesteia, Preafericirea Sa, împreună cu IPS Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, IPS Mitropolit Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi de Nord, IPS Nifon, Arhiepiscop şi Mitropolit al Târgoviştei, PS Episcop Macarie al Europei de Nord şi PS Sofian Braşoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, a sfinţit sâmbătă, 13 iunie 2009, noua biserică ortodoxă românească cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ şi „Sfinţii Martiri Epictet şi Astion“ din Salzburg. Ieri, 14 iunie 2009, Patriarhul Daniel a sfinţit şi noua biserică ortodoxă românească cu hramul „Sfântul Apostol Andrei“ din Viena, Austria.

„Credinţa martirilor - izvor de lumină pentru viaţa Bisericii“

La sfinţirea bisericii din Salzburg au participat reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi ai altor Biserici creştine, autorităţi de stat şi locale austriece, delegaţi ai Ambasadei României la Viena, preoţi şi membri ai comunităţilor ortodoxe româneşti din Austria şi din alte state europene. La eveniment, Întâistătătorul Bisericii noastre a rostit un cuvânt de învăţătură pe care l-a intitulat „Credinţa martirilor - izvor de lumină pentru viaţa Bisericii“, explicând semnificaţia ritualului de înconjurare a unei biserici, în momentul sfinţirii ei, în care se poartă părticele din relicve de martiri, care apoi, la sfinţirea altarului, se fixează în interiorul sfintei mese, pe care se săvârşeşte apoi Sfânta Jertfă euharistică a lui Hristos. „Această practică nu numai că aminteşte de faptul că multe dintre primele biserici creştine au fost construite pe mormintele martirilor, ci are şi o semnificaţie teologică. Semnificaţia teologică şi spirituală a prezenţei relicvelor de martiri în piciorul (interiorul) sfintei mese din sfântul altar provine din legătura ce există între moartea martirilor şi taina iubirii lui Hristos, mai tare decât moartea. Iubirea lui Hristos mai tare decât ura şi decât moartea este iubirea smerită şi atotputernică a lui Dumnezeu. Această iubire este comunicată prin Sfântul Duh martirilor, pentru a se arăta în ei puterea Crucii şi a Învierii lui Hristos. Legătura spirituală dintre Jertfa lui Hristos pe Cruce, Jertfa Sa euharistică şi jertfa sau dăruirea de sine a sfinţilor mărturisitori şi martiri, exprimată simbolic în ritualul sfinţirii bisericii, este scoasă în evidenţă de Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul în cartea Apocalipsei: «Am văzut sub altar (jertfelnic) sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (...) Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său» (Apocalipsa 6, 9 şi 7, 14-15)“, a explicat Părintele Patriarh, menţionând că mărturisitorii şi martirii credinţei sunt oamenii cei mai vii spiritual şi mai rugători în faţa tronului lui Hristos (Cf. Apocalipsa 8, 3-4), pentru că în ei s-a arătat în modul cel mai deplin puterea iubirii mai tari decât moartea, în ei credinţa vie a biruit teama morţii. „De aceea, Biserica îi numeşte «buni, biruitori mucenici», iar slujba sfinţirii bisericii este o venerare deosebită a martirilor“, a arătat Patriarhul Daniel.

„În martiri, teama de moarte se transformă în pregustare a Învierii“

Martirii şi mărturisitorii sunt numiţi „biruitori“ (învingători) cu toate că au murit cu trupul, pentru că ei au învins duhul păcatului, al egoismului, al violenţei şi al răutăţii. În martiri, existenţa biologică se transformă în existenţă teologică, existenţa posesivă a vieţii se transformă în dăruire de sine, instinctul conservării se transformă în elan al comuniunii, teama de moarte se transformă în arvună (pregustare) a Învierii. În martiri lucrează harul Sfântului Duh pe care Hristos-Domnul şi Dumnezeu-Tatăl îl dăruiesc celor care sunt mărturisitori ai credinţei, iubitori de dreptate şi adevăr, apărători ai demnităţii umane umilite sau desfigurate de păcatul individual şi colectiv, a spus Patriarhul românilor.

După cum a subliniat Preafericirea Sa, mărturisitori şi martiri ai credinţei s-au „născut“ şi în vremurile noastre, iar lumina mărturiei lor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi. „Mulţimea mărturisitorilor şi martirilor credinţei din fostele ţări cu regim comunist din Europa Centrală şi orientală ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de discriminare şi dominaţie, de intoleranţă şi indiferenţă, de multe forme ale morţii fizice şi spirituale. În timpul persecuţiei comuniste din Europa răsăriteană, o mulţime de episcopi, preoţi, monahi şi laici au murit în închisori sau au suferit pentru credinţa lor. Aceşti martiri şi mărturisitori ai credinţei şi ai luptei pentru libertate sunt pomeniţi azi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Pilda vieţii şi rugăciunile lor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă astăzi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al sfinţeniei vieţii.“

Dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane

Referindu-se la jertfa şi pilda vieţii Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion, ocrotitori ai bisericii româneşti din Salzburg, Patriarhul nostru a menţionat că acestea „au fost izvor de inspiraţie pentru ctitorii care au aşezat în temelia acestei biserici pe care o sfinţim astăzi (n.r - sâmbătă, 13 iunie) fragmente din moaştele acestor sfinţi mucenici, chemându-i în ajutor pentru a ridica aici o casă a Domnului şi pentru a cultiva darul credinţei, al sfinţeniei şi al iubirii jertfelnice“ Astăzi, în faţa tentaţiei de secularizare, PF Părinte Patriarh Daniel a menţionat că sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane.

În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii mucenici ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui şi altora din ceea ce suntem şi avem, precum şi de a ne dărui lui Hristos, Cel ce Se dăruieşte nouă în Euharistie.

În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, după cum a mai spus PF Daniel.

Exemplu de dialog şi ajutorare ecumenică la nivel practic

Biserica românească din Salzburg, ridicată în stil maramureşean, este unul dintre exemplele cele mai recente de dialog şi ajutorare ecumenică la nivel practic, după cum a remarcat PF Părinte Patriarh. Înălţarea acestei biserici a devenit posibilă prin bunăvoinţa creştină fraternă arătată de părinţii benedictini de la Abaţia „Sankt Peter“, care au oferit terenul pentru construcţia acestei biserici, precum şi prin susţinerea financiară importantă de către Fundaţia „Propter Homines“ (Vaduz-Liechtenstein) şi a altor binefăcători de aici sau din ţară. Eminenţa Sa Cardinalul Christoph Schonborn , Arhiepiscopia de Salzburg şi îndeosebi întâistătătorul său, Arhiepiscopul Alois Kothgasser, şi-au arătat sprijinul deosebit faţă de acest proiect.

Această parohie românească s-a înfiinţat în anul 1976, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Justinian Marina. În anul 1985, patriarhul Iustin Moisescu a numit paroh aici pe părintele Dumitru Viezuianu, iar în 2007, patriarhul Teoctist a binecuvântat construirea acestei noi biserici. Numele celor trei patriarhi au fost pomenite cu evlavie, sâmbătă, de cel de-al şaselea întâistătător al Bisericii noastre.

Părintele Patriarh Daniel a felicitat totodată pe IPS Mitropolit Serafim, al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi de Nord, cu ocazia sfinţirii acestei biserici, pe părintele paroh Dumitru Viezuianu, „dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească, harnică şi misionară, luminată de evlavie şi simţire românească, pe toţi ctitorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate şi demnitate creştină“.

Dovada credinţei vii şi jertfelnice a unei comunităţi de migranţi români

Ieri, 14 iunie, Patriarhul Daniel, împreună cu cei cinci ierarhi ai Bisericii noastre prezenţi, sâmbătă, la Salzburg, a sfinţit noua biserică ortodoxă românească cu hramul „Sfântul Apostol Andrei“ din Viena - Austria. Alături de ei a slujit şi IPS Michael, Mitropolitul grec ortodox al Austriei.

La eveniment au participat reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi ai altor Biserici creştine, autorităţi de stat şi locale austriece, delegaţi ai Ambasadei României la Viena, preoţi şi membri ai comunităţilor ortodoxe româneşti din Austria şi din alte state europene. La manifestările de ieri de la Viena a asistat şi cardinalul Cristoph von Schömborn, Arhiepiscopul romano-catolic al Vienei.

În cadrul cuvântului de învăţătură rostit ieri la Viena, intitulat „Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului“, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a explicat semnificaţia sfinţirii unei biserici ortodoxe româneşti. După cum a menţionat Părintele Patriarh, construirea şi sfinţirea unei noi biserici ortodoxe româneşti într-o capitală europeană a culturii creştine - Viena - reprezintă o dovadă a credinţei vii şi jertfelnice a unei comunităţi de migranţi români care au primit însă şi sprijin fratern de la Arhiepiscopia Catolică de Viena, numind această biserică „căminul duhovnicesc“ al celei mai mari comunităţi de români din Austria.

Zidirea unei biserici şi sfinţirea ei are loc o dată la 100-200 de ani şi înseamnă în istoria comunităţii respective un moment deosebit prin care se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat şi, în acelaşi timp, se cere harul Lui sfinţitor ca această lucrare - ofrandă a credincioşilor - să fie sfinţită aşa cum sfinţim în biserică ofrandele (darurile) pe care le aducem la sfântul altar, a continuat Preafericirea Sa. „Ca spaţiu sacru de rugăciune, biserica nouă devine un simbol al recunoştinţei (euharistiei) aduse lui Dumnezeu şi un simbol al Bisericii în înţelesul ei de adunare a oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi. Prin urmare, o biserică în care se oficiază Sfintele Taine sau Sacramente ale iubirii eterne a lui Dumnezeu pentru oameni este un semn de binecuvântare asupra comunităţii respective şi asupra oraşului în care s-a construit această biserică. Biserica nouă pe care noi o oferim Mântuitorului Iisus Hristos ca ofrandă (Hingabe) a credinţei, a hărniciei, a înţelepciunii, a priceperii şi a dărniciei noastre devine astăzi o «poartă a cerului» (Facere 28, 17), aşa cum auzim în rugăciunile de sfinţire a noii bisericii. Pe această «poartă a cerului» intră Hristos - Împăratul Slavei, Care, după Învierea Lui, S-a înălţat cu trupul la cer şi a aşezat umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi“, a arătat Părintele Patriarh.

Biserica sfinţită poartă un nume de persoană, numele patronului ei spiritual, de pildă, Sfântul Apostol Andrei, pentru că în ea se adună în rugăciune persoanele umane botezate în numele Persoanelor divine, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. O biserică nouă se sfinţeşte cu apă sfinţită şi se unge cu Sfântul şi Marele Mir, ca şi persoanele umane botezate în apă sfinţită şi unse cu Sfântul şi Marele Mir, pentru a avea o comuniune spirituală permanentă cu Persoanele Sfintei Treimi, dar şi cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din toate timpurile şi din toate locurile, care au mărturisit credinţa în Sfânta Treime.

Ca lăcaş sfânt, biserica nou-sfinţită reprezintă simbolic Biserica rugătoare, adică Trupul tainic al lui Hristos plin de Duhul Sfânt, în care credincioşii sunt membre vii ale acestui Trup mistic (Cf. I Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 3; Coloseni 1, 18).

Cerul pe pământ

În continuare, Patriarhul Daniel a explicat ritualul liturgic al sfinţirii unei biserici, explicând că edificiul bisericii noi se sfinţeşte mai întâi în exterior pentru a delimita spaţiul sacru, ca fiind „casa lui Dumnezeu“ şi „poarta cerului“ (Facere 28, 17). Mai întâi se citeşte în faţa bisericii noi rugăciunea lui Solomon de la sfinţirea Templului din Ierusalim (III Regi 8, 22-31), în care se cere lui Dumnezeu „să fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea spre casa aceasta, şi oricâte vor cere în locul acesta să asculţi din locul locuinţei Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor“. Dumnezeu este pretutindeni prezent, dar în modul cel mai intens şi atent El ascultă şi vede pe cei ce Îl cheamă în rugăciune.

Urmează apoi trei lecturi din Sfintele Evanghelii: de la Matei (16, 13-19), Luca (10, 38-42 şi 11, 27-28) şi Ioan (10, 22-28). La sfârşitul fiecărei lecturi din aceste Evanghelii se enunţă mesajul principal al Evangheliei citite şi anume: în timpul lecturii primei Evanghelii se spune: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16, 18), adică pe credinţa mărturisită de Sfântul Apostol Petru că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, iar la sfârşit se spune: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16, 19). Astfel se arată că biserica este locul în care se iartă păcatele pe pământ şi, ca atare, sunt iertate şi în ceruri. Biserica este singura instituţie din lumea aceasta care a primit darul dumnezeiesc de a ierta păcatele oamenilor, pentru ca ei să dobândească mântuirea sau viaţa veşnică.

A doua lectură din Sfânta Evanghelie este luată de la Sfântul Evanghelist Luca (10, 38-42 şi 11, 27-28) şi are loc în dreptul sfântului altar, în exteriorul bisericii. La finalul acestei lecturi, Mântuitorul Iisus Hristos fericeşte pe cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc, adică îl împlinesc în viaţa lor. Aflăm din lectura acestei Evanghelii că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Deci numai când iubim pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în fapte bune atunci suntem cu adevărat fericiţi!

A treia Evanghelie care se citeşte la sfinţirea bisericii (Ioan 10, 22-28) ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos este adevăratul Păstor, Păstorul cel Bun pentru oile Sale, iar celor care Îl urmează pe El, Păstorul cel Bun le dăruieşte viaţă veşnică! Prin aceasta ni se arată care este rostul Bisericii în lume: acela de a ne pregăti pentru a primi viaţa veşnică.

„După sfinţirea exterioară a bisericii, episcopul bate în porţile bisericii noi ca fiind porţi ale cerului. Când se deschid porţile bisericii şi intrăm în interiorul ei, vedem cerul pe pământ, întrucât biserica pictată sau împodobită cu icoane simbolizează cerul care coboară la oamenii de pe pământ, pentru ca ei să se înalţe prin rugăciune la viaţa cerească. Apoi urmează sfinţirea altarului bisericii, care Îl reprezintă pe Hristos-Domnul Cel răstignit, mort şi înviat, adică sfânta masă simbolizează deodată masa de la Cina cea de Taină, mormântul lui Hristos şi tronul Său de slavă. După sfinţirea altarului, se sfinţeşte biserica nouă în interior, tot cu apă sfinţită şi cu Sfântul şi Marele Mir, iar apoi se binecuvintează şi se stropesc toţi cei prezenţi cu aceeaşi apă sfinţită, în care s-a turnat parfum, ca simbol al bunei miresme a harului Duhului Sfânt, Care sfinţeşte deodată biserica, sufletele şi trupurile credincioşilor“, a explicat Preafericirea Sa.

Sfinţirea sufletelor noastre

Către sfârşitul slujbei de sfinţire se cântă: „Această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre“. Deci, odată cu sfinţirea bisericii, are loc şi sfinţirea sufletelor noastre, a spus Părintele Patriarh, precizând că biserica din zid este învelişul arhitectonic al Bisericii celei vii, al comunităţii euharistice formată din cler şi credincioşi în stare de rugăciune, de unire cu Persoanele divine ale Preasfintei Treimi.

După sfinţirea noii bisericii, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi au permisiunea să intre în sfântul altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi sfânta masă din altar.

Într-o lume din ce în ce mai secularizată, a continuat Patriarhul, semnificaţiile teologice şi duhovniceşti ale sfinţirii bisericii, precum şi întreaga bogăţie a spiritualităţii creştine ne cheamă să redescoperim adevărul că omul este chemat la sfinţire în relaţie cu Dumnezeu Cel Sfânt, iar pierderea dimensiunii sacre sau sfinte a vieţii duce la o criză de umanitate. Cu alte cuvinte, secularizarea vieţii umane duce la sărăcirea vieţii umane ca şi comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.

La final, Patriarhul României a felicitat pe IPS Mitropolit Serafim, al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi de Nord, cu ocazia sfinţirii acestei biserici, pe părintele paroh Nicolae Dură, dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească din Viena, pe toţi ctitorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment.