Ceva ce nu se poate falsifica

Ştim din Sfânta Scriptură că principala poruncă e iubirea aproapelui (Matei 22), iar principala virtute este iubirea (I Corinteni 13). Cum se face atunci că, aşa cum citim în Pateric, Sfântul Antonie, văzând plasa ispitelor ţesută de diavol şi întrebând cum poate omul să treacă biruitor prin ispite, Dumnezeu i-a răspuns că doar smerenia e de ajutor?

De ce nu a spus Sfântul Antonie că iubirea aproapelui îl face pe om să scape de mrejele diavolului? De asemenea, dacă smerenia este de cel mai mare ajutor, cum se face că mulţi Sfinţi Părinţi (îndeosebi Părinţii ruşi precum Sfinţii ierarhi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul) spun că dreapta socotinţă este, de fapt, virtutea de cea mai mare trebuinţă pentru mântuire? Se contrazice Sfânta Scriptură cu Sfinţii Părinţi?

Nu, desigur. În primul rând, smerenia este o altă faţă a iubirii aproapelui. Când laşi de la tine ceva (fie un bun, fie când te cobori "sub nivelul funcţiei", când dai ajutor înainte de a ţi se cere), când te goleşti (cum a făcut-o Fiul lui Dumnezeu pentru noi: Filipeni 2, 7-8) pentru altcineva, tot iubire de aproapele se cheamă.

Un indiciu care ne poate lămuri în privinţa acestei părute confuzii este observaţia că smerenia şi iubirea aproapelui pot fi făţărnicite, mai precis, falsificate. Vedem acest lucru în pilda fariseului şi a vameşului. Care este virtutea pe care o falsifica/ maimuţărea fariseul? Smerenia. Alt exemplu: ce virtute au invocat fariseii şi preoţii evreilor când L-au răstignit pe Hristos? Iubirea de aproapele: "ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul" (Ioan 11, 50).

Vedem, aşadar, că smerenia, iubirea de aproapele sunt virtuţi care pot fi mistificate. Nu numai cei invocaţi mai sus, dar şi noi folosim - mai mult sau mai puţin conştient - masca iubirii de aproapele pentru a ascunde anumite intenţii.

Cine formează motivaţia pentru punerea în faptă a smereniei şi a iubirii

Singura virtute care nu se poate falsifica, care nu poate fi folosită ca mască, deci care nu poate fi schimonosită/ maimuţărită este dreapta socotinţă. Aceasta poate fiindcă ea nici nu poate fi identificată de la prima vedere; de abia după trecerea tulburării, a încercării, ne dăm seama că trebuia să ne folosim de ea sau, dimpotrivă, o putem admira şi identifica la un frate care s-a folosit în momentul de ispită de această virtute. Definiţia dreptei socotinţe este aceasta: a şti ce virtute trebuie folosită, care este momentul oportun pentru a o folosi şi măsura întrebuinţării sale. Dreapta socotinţă nu poate fi falsificată fiindcă ea stă la temelia oricărei fapte care aduce folos sufletesc:

"Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. Căci spun şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, că atunci când mintea uită scopul evlaviei, fapta văzută a virtuţii e fără rost. Căci cele ce se fac fără dreapta socotinţă şi fără scop nu numai că nu folosesc la nimic, chiar dacă sunt bune, ci şi vatămă; precum se întâmplă deopotrivă cu cele ce par că sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pildă fapta celui ce intră într-o casa de desfrâu, ca să scape de la pieire o femeie pierdută. De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult şi toată viaţa lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socotinţă, fără greşeală. Căci mai mare decât toate virtuţile este dreapta socotinţă, care e împărăteasa şi virtutea virtuţilor" (Sfântul Ioan Damaschin, "Cuvânt minunat şi de suflet folositor", Filocalia IV).

Dreapta socotinţă nu intră în conflict cu iubirea aproapelui şi cu smerenia fiindcă ea practic formează motivaţia ce determină punerea în faptă a smereniei şi a iubirii. Acelaşi Ioan Damaschin spune că virtutea ("arete") vine de la verbul "aireisthai" care înseamnă "a alege" fiindcă "noi facem binele alegându-l". Ori fără dreaptă socotinţă nu putem alege binele. Putem alege să făţărnicim smerenia, putem alege să făţărnicim iubirea de aproapele, dar nu putem alege ceva ce nu se dobândeşte fără dorinţa de a face binele. Prin urmare, nimeni nu poate falsifica ceva care este intim legat de fiinţa virtuţii. Dreapta socotinţă ţine de a avea sau de a nu avea.

Părintele Arsenie Boca ne lămureşte mai bine în această privinţă. El tâlcuieşte cuvântul Mântuitorului "unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Marcu 18, 20), spunând că aici este vorba şi de un sens mai înalt: "e venirea iuţimii, a cunoştinţei şi a dragostei la cumpăna liniştită a dreptei socotinţe". Cum este această dreaptă socotinţă? Părintele Arsenie: "şdreapta socotinţă esteţ ştiutoare de taină şi ştiutoare de măsuri, asta e ceea ce urmărim cu orice prilej ca pe un dar şi un dor al lui Dumnezeu" ("Cărarea Împărăţiei", 2004, p. 194).

Dreapta socotinţă: un dar şi un dor. Îl ai sau nu, dar nu îl poţi falsifica.