Congresul „Viaţa Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuţie, rezistenţă şi mărturisire” – Mesaje de deschidere

La Palatul Patriarhiei din București a început marți, 24 octombrie 2017, Congresul Internațional de Teologie, intitulat „Viaţa Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuţie, rezistenţă şi mărturisire”. Sesiunea festivă de deschidere a lucrărilor congresului a avut loc în Sala Conventus și a cuprins mesaje din partea unor instituții importante ale României. În continuare oferim o parte din mesajele rostite în sesiunea de inaugurare a acestui eveniment academic.

Mesajul Ministrului Educației Naționale, Liviu Marian Pop: „Este necesar să ne reamintim momentele de mari încercări”

Preafericite Părinte Patriarh,
Preasfinţiile Voastre,
Domnilor profesori,
distinşi participanţi,

Sunt onorat să fiu prezent astăzi la deschiderea Congresului Internațional de Teologie cu o temă memorialistică: „Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului - perse­cuție, rezisten­ță și mărturisire”. Este un bun prilej de actualizare a rolului important pe care Biserica l-a avut în păstrarea identității naționale și în educația poporului, inclusiv în perioada comunistă, cu toată represiunea deschisă asupra tuturor cultelor.

Chiar dacă, în acea perioadă, Şcoala și Biserica s-au separat și au suportat, fiecare dintre ele, tratamente de ideologizare, iar în cazul Bisericii, o anulare efectivă a rolurilor sale sociale și educa­ționale, cele două instituții cu rol formativ s-au reapropiat după Revoluția din 1989 într-un amplu demers de cooperare. Întrucât educaţia a avut o strânsă legătură cu Biserica de-a lungul timpului, în anii formării unei spiritualităţi româneşti, a identităţii naţionale, în modelarea şi dezvoltarea unei limbi unitare pe întreg teritoriul locuit de români, este necesar să reamintim, prin astfel de evenimente, cum este și cel pe care îl deschidem astăzi, momentele de mari încercări prin care Şcoala și Biserica au trecut în regimul comunist. Legătura dintre Biserică şi Şcoală s-a păstrat permanent, în special în privința colaborării strânse dintre cele două instituţii, de la evenimentele comune până la orele de religie, văzute ca sursă nu numai de învăţătură religioasă, ci şi ca formatoare de virtuţi precum cinstea, iubirea de aproape, respectul, responsabilitatea sau dragostea de ţară.

Societatea actuală ne oferă un bun prilej de reflecție asupra acelor timpuri de restriște și a momentelor de cumpănă suportate sub comunism: preoți și credin­cioși întemnițați, biserici distruse, intelectuali și mari ierarhi perse­cutați. Opresiunea asupra Bisericii și a libertății de conștiin­ță s-a suprapus cu un mecanism generalizat de ideologizare a societății.

Doresc să vă felicit pentru iniţiativa organizării unei manifestări ştiinţifice de înalt prestigiu şi vă asigur de întreaga disponibilitate de colaborare şi dialog, a mea personal şi a colegilor mei din structurile de decizie ale Ministerului Educaţiei Naționale.

Mesajul Secretarului de Stat pentru Culte, Victor Opaschi: „Marginalizarea sentimentului religios nu poate produce bunăstare fizică și spirituală”

Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,
Distins auditoriu,

Aș dori să încep prin a saluta inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Bisericii Ortodoxe Române de a-și asuma misiunea de a păstra și marca momen­tele-cheie ale istoriei Bisericii și poporului român. Bisericile au fost și rămân printre principalele păstrătoare ale memoriei și identității colective în toate societățile europene, după cum observa cunoscutul sociolog francez Daniele Hervieu-Leger. Această misiune este cu atât mai importantă pentru țările care au trecut prin tragica experiență a comunismului și în care memoria recentă este una dificilă și dureroasă și ale cărei lecții sunt încă în proces de „distilare”.

Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în contextul căruia se înscrie și acest congres internațional, vine în întâmpinarea acestei nevoi de „vindecare a memoriei”. La 100 de ani după ce Revoluția bolșe­vică confisca istoria unei jumă­tăți de continent, consider că un asemenea demers de recuperare a memoriei – a memoriei sufe­rințelor, a persecuțiilor, a rezis­tenței împotriva regimului comunist - este cum nu se poate mai oportun.

Care a fost, așadar, calea Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului? Cum au străbătut acestea „captivitatea” istorică în care comunismul a ținut Centrul și Răsăritul Europei? Care sunt lecțiile acestei perioade? Poate fi și este această memorie comună a suferințelor împărtășite ale Bisericilor Ortodoxe sub comunism o sursă suplimentară de solidaritate între Bisericile, între credincioșii, între țările care au trecut prin această experiență? Și mai ales cum a contribuit trecerea prin aceste suferințe la ceea ce sunt Bisericile Ortodoxe în Europa de astăzi? Iată tot atâtea întrebări la care cred că acest eveniment poate încerca să ofere niște răspunsuri.

Țin să remarc că acest important demers de actualizare a memoriei Bisericii și societății însoțește în mod fericit marea sărbătoare a Bucureștilor, Sfântul Dimitrie cel Nou - un moment în care sute de mii de oameni din toată țara și de dincolo de granițe vin să celebreze credința care îi unește. O astfel de sărbătoare, la care anul acesta vor participa mari personalități bisericeşti din multe țări foste comuniste, ilustrează, cred, în mod simbolic, paradoxul perioadei a cărei memorie este dezbătută și scoasă la lumină în cadrul acestui congres: la 100 de ani de la Revoluția bolșevică, la 70 de ani după instaurarea comunismului în România, deschiderea oamenilor spre spiritualitate, spre credință cunoaşte o extraordinară renaștere. Persecutarea elitelor Bisericii, ca și a credin­cioșilor de rând, marginalizarea credinței, închiderile și demolările de biserici, ateismul militant nu au putut rupe acest „lanț al memoriei” și nici nu au putut dezrădăcina din sufletele oamenilor credința.

De față cu atâția prestigioși cercetători și figuri de marcă ale vieții bisericești, dintre care mulţi au atât experiența directă a comunismului, cât și pe cea a dificilei perioade de tranziție, în care Bisericile au trebuit să își regăsească și să reconstruiască rolul în societate, nu cred că se cade să vorbesc eu despre suferințele și rezistența Bisericii sub comunism.

Aș dori totuși să spun câteva cuvinte despre modul în care sfârșitul comunismului a dus la schimbarea rolului cultelor în societate, ca unul care am urmărit îndeaproape lucrarea Bisericii Ortodoxe Române în perioada postcomunistă, mai întâi în calitate de consilier al președintelui Ion Iliescu pentru Cultură și Culte, iar mai apoi ca secretar de stat pentru Culte.

Căderea comunismului a fost pentru Bisericile Ortodoxe, și mai ales pentru Biserica Ortodoxă Română, semnalul renaș­terii spirituale, ca și al rolului Bisericii în societate. Vă pot spune că am fost profund impresionat de modul în care Biserica Ortodoxă Română a știut să se reafirme ca actor important al societății civile și participant activ la edificarea binelui comun.

Dintr-o Biserică „închisă” de regimul comunist în spațiul liturgic și marginalizată, Biserica Ortodoxă Română, recăpătându-și libertatea, s-a transformat, în toți acești ani, într-un adevărat vector de dezvoltare atât în plan educațional, cât și social, filantropic și cultural, și totodată – și mulți „uită” să amintească acest lucru – unul dintre principalii promotori ai integrării europene a României. Beneficiind de profesori, preoți și ierarhi vizionari, Biserica Ortodoxă Română și-a regăsit și reedificat în toți acești ani rolul și demnitatea în societate. Și aici nu pot să nu menționez în primul rând rolul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a fost principalul motor al acestei reînnoiri radicale a modului de acțiune al Bisericii în spațiul public.

După căderea comunismului, statul român a înțeles că era nevoie să redea Bisericilor libertatea de a se organiza singure, de a acționa în societate pe cont propriu și, mai mult decât atât, de a le sprijini în eforturile lor de implicare tot mai profundă pe toate palierele societății. De aceea, renunțând la supravegherea și controlul pe care le impusese cultelor de la începuturile României moderne, statul a înțeles că era nevoie de o nouă viziune a relației dintre stat și culte, construită împreună cu Bisericile, iar nu împotriva acestora, o viziune având în centru libertatea religioasă, neutralitatea statului, autonomia cultelor și parteneriatul social între stat și culte. Astfel s-a născut Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, o lege care e rezultatul unui efort comun și care permite astăzi atât statului, cât și cultelor să acțio­neze coordonat pentru promovarea binelui comun și a unei so­cietăți solidare.

În calitate de secretar de stat pentru Culte, aș dori să vă împărtășesc convingerea mea că acest model de cooperare, de parteneriat între stat și culte, iar nu de excludere sau de marginalizare a religiei și credinței sunt un atu prețios împotriva fragmentării și a diviziunilor sociale. Experiența comunismului arată că marginalizarea sentimentului religios nu poate produce bunăstare nici fizică, nici spirituală, ci duce la alienarea omului, la ascunderea lui în spațiul intim al conștiinței și la retragerea lui din societate. În Europa postmodernă, pe de altă parte, constatăm eșecul secularismului ca ideologie a excluderii religiei din spațiul public și vedem cum credința și religia revin în spațiul public. Iar acolo unde nu există comunități religioase puternice, capabile să coopereze între ele, capabile să creeze solidarități interculturale, mulți se refugiază în radicalism, în extremism și în fundamentalism. Acest lucru este agravat de creșterea dramatică a analfabetismului religios, care duce inevitabil la ocultarea potențialului fertil, pozitiv al acțiunii cultelor religioase și credincioșilor lor în spațiul public.

Experiența românească arată în schimb că valorizarea credin­ței în societate, că recunoașterea și sprijinirea acțiunii cultelor în societate, cu respectarea principiilor libertății religioase, produce efecte eminamente pozitive, contribuind la creșterea bună­stării și a solidarității religioase, precum și la promovarea bunei înțelegeri dintre diferitele co­munități religioase. O societate așezată și demnă este, așadar, una care are Biserici și culte religioase puternice, adică orga­nizații ale societății civile care valorizează umanitatea autentică.

Mesajul prorectorului Universității din București, prof. dr. Romiță Iucu: „Ținta finală a fost scoaterea lui Dumnezeu din suflete”

Preafericirea Voastră,
Preacucerniciile Voastre,
Excelențele Voastre,
Distinși invitați,

Ne face o deosebită bucurie și onoare să fim astăzi pre­zenți în calitate de co-organizatori ai evenimentului științific de marcă „Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului - persecuție, rezistență și mărturisire”, prin Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul”, din cadrul Universității din București. Vă rog să-mi permiteți ca, în numele conducerii, personal al domnului rector, prof. Mircea Dumitru, să vă mulțumim, Preafericirea Voastră și colegilor noștri teologi pentru cinstea pe care ne-o faceți astăzi. Vă rog să-mi permiteţi, totodată, să-i salut și pe distinșii invitați, din țară, dar și pe aceia din străinătate, mărturisitori ai rezistenței, dar și ai biruinței asupra ­„răului”, întruchipat de un regim care și-a făcut din credință cel mai mare adversar, pentru că, așa după cum spuneau contemporanii acelor vremuri, „ștreangul nu s-a strâns în jurul gâtului, ci în jurul sufletului”¹. Ținta finală a fost scoaterea lui Dumnezeu din suflete.

Preotul Gheorghe Calciu arăta într-una din scrierile sale, cu referire la această idee, că: ­„Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a știut că la un moment dat sufletul nostru va ceda. De fapt nu sufletul, ci voința noastră bună va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialiști. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenței umane, sufletul este desființat și pot face cu el ce vor. Dar nu este așa. Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe, este greu să-l mai refaci. Însă dacă sufletul se rupe să știți că se reface. Sufletul înmugurește. Așa cum înmu­gurește un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o, așa înmugurește sufletul. Treptat, treptat ne-am refăcut și fără îndoială că am fost mai buni după ce ne-am refăcut”². Credem că afirmația, dincolo de plasticitatea ei, deschide multe căi de interpretare a mesajului transmis către posteritate despre mărturisitorii din închisori.
Personal, de această dată, pot da mărturie despre înmugurirea sufletească a celui care a fost printre miile de mărturisitori din temnițele comuniste, bunicul meu, membru al rezistenţei armate din Banat, din satul Mercina, de pe Valea Carașului, condamnat la ani grei de temniță, îmbogățindu-ne cu un testament moral pe care cu cinste l-a primit întreaga familie, Biserica și comunitatea. Pe lângă acesta, ne-a lăsat în dar o icoană a Maicii Domnului, şi o fotografie a Majestății Sale Regele Mihai I, câteva cruciulițe sculptate în os și un fragment dintr-o scrisoare (despre care aveam să aflu mai târziu că este de fapt scrisoarea lui Ion Moța către familie): ­„Durerea e mare, imensă, o știu. Și mă cutremur de îngrijorare la gândul că ați avea prea puțină putere să o suportați. Dar, iubiții mei părinți, căutați să vedeți, alături de durerea voastră, toată frumusețea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viața viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos? Astfel, pe lângă durere, nu se poate să nu simțiți și o mare înălțare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferința aceasta și de a o birui. Eu așa am înțeles datoria vieții mele. Am iubit pe Hristos și am mers fericit la moarte pentru El!“³ Aici era atașată subînțeles, ca în mintea oricărui român bănă­țean de peste munți, și ideea de neam, o altă valoare supremă, care a întărit, de-a lungul istoriei și relația cu Biserica strămoșească.

Lecția noastră pentru zilele de acum nu poate fi decât aceea că, într-un parteneriat social extrem de bine articulat și de profund, bazat pe încredere și pe forța penetrantă a mesajului public, Universitatea și Biserica trebuie să conlucreze pentru ca asemenea „întâmplări sociale”, accidente ale istoriei, să nu se mai repete, iar acest lucru se poate face numai prin educarea spirituală a poporului, prin cultivarea acelorași valori care vor putea să întărească „cetatea și viața cetății”. Părintele Dimitrie Bejan scrie: „O cetate se mân­tuiește dacă are cel puțin zece drepți între zidurile ei. Dar pentru un neam întreg, câți drepți ne trebuie? Cine poate să socotească?”⁴ Mărturisitorii români din temnițele comuniste au fost drepții care pot constitui repere de respect, de demnitate creștină și națională. Au făcut cinste Bisericii noastre strămoșești și ­neamului nostru românesc.

Unul dintre ei, Virgil Maxim, în lucrarea „Imn pentru crucea purtată”, ne-a lăsat spre reflecție o istorioară cu care aș vrea să închei alocuțiunea mea: „Într-o celulă vecină erau trei deținuți. Unul, doctor, rezista regimului de privațiune alimentară, dar era irascibil și taciturn. Celălalt, muncitor, era bolnav, foarte slăbit și orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, țăran, și el slăbit, era calm și se ruga toată ziua. Știa Acatistul Maicii Domnului și mulți psalmi pe de rost. Îngrijea de muncitor și discuta cu el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău și nu se mai putea mișca. Țăranul a raportat, rugând milițianul să-l ducă la spital. Dar milițianul i-a trântit ușa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucățele mici de carne, mațe și zgârciuri. Țăranul, înainte de a-i da muncitorului porția, pescuia carnea din gamela lui și o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:
Ia, frate, că și-au adus aminte Dumnezeu și Maica Domnului de noi și ne-a mai îndulcit suferința!

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea. După câtva timp a devenit inconștient. Atunci doctorul i-a zis țăranului:
Ce faci, domnule? În loc să mănânci dumneata și porția lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai și partea cea mai bună din porția dumitale?!...

Da, domnule doctor, văd și eu că moare, dar n-aș vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit...

Și s-a așezat în genunchi la capul muribundului, ru­gându-se. Ceva s-a petrecut atunci în sufletul doctorului. A început să plângă în hohote. L-a rugat pe țăran să-l învețe Acatistul și psalmii și petreceau tot timpul în rugăciune”.

Un episod care ne aduce aminte de trăirile unei figuri marcante a istoriei Bisericii care, în Săptămâna Patimilor, după un moment de profundă ­„rătăcire”, s-a dus și a plâns cu amar ... Să fim și noi convinși, așa după cum ne spunea într-o altă frumoasă zicere părintele Calciu: „Vedeți, tehnica a măsurat rezistența lemnului, a fierului, a firului de păr și a firului de ață. Dar rezistența sufletului omenesc cine o poate măsura...?! Pentru că au fost oameni care au căzut în fața torturii și alții care nu au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în fața torturii, mulți au căzut în fața ispitelor, după ce s-au eliberat. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă”⁵. Să ne ajute Bunul Dumnezeu sau, după cum, cu multă dragoste alintă Preafericirea Voastră sintagma, atât de dragă multora ... ­„Dumnezeu dră­guțul”... ca să avem puterea de a testa rezistența lemnului, a fierului, a firelor sintetice în laboratoare, prin cercetări avansate, dar niciodată rezistența sufletului omenesc, și să nu mai ducem, decât gândurile noastre de profundă recunoștință, către ceea ce Petre Țuțea ne spunea de la Aiud: „Dacă murim aici, în lanțuri și haine vărgate, nu noi facem cinste poporului român, ci poporul român ne-a făcut onoarea să murim pentru el...”

Note:
^1. „Mărturisitori ai temnițelor românești”, ediție îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Bonifaciu, 2008.
^2. Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Șapte cuvinte către tineri”, Ed. Anastasia, București, 1996.
^3. În „Mărturisitori ai temnițelor românești”, ediție ingrijită de Matei Marin, Bucuresti, Bonifaciu, 2008.
^4. În Fabian Seiche, ­„Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX - Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton - Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.
^5. În „Mărturisitori ai temnițelor românești”, ediție îngrijită de Matei Marin, Bucuresti, Bonifaciu, 2008.

Titlurile aparțin redacției.