Coordonatele vieţii cu Cel Nevăzut

Timpul. Biserica noastră ne învaţă că Dumnezeul Cel veşnic trăieşte într-un prezent continuu. Nu are trecut, pentru că la El nu putem vorbi de o desăvârşire în timp şi nici nu putem crede că ar exista un viitor, pentru că aceasta implică o nedesăvârşire, o finalitate ce se cere atinsă. Şi aceasta este cu neputinţă la Dumnezeul nostru, Care este desăvârşit şi vieţuieşte întru plinătate personală. Timpul, spune părintele Stăniloae, este distanţa de la chemarea lui Dumnezeu la răspunsul omului.

Spaţiul. Hristos Domnul a rânduit ca noi oamenii să ne putem împărtăşi din acest timp al lui Dumnezeu. Pentru aceasta aveam nevoie de un spaţiu special. Dumnezeul nostru este omniprezent şi atotputernic, dar pentru puţinătatea fiinţei noastre, a binevoit să existe un spaţiu unde El să poată fi gustat ca Prezenţă împărtăşibilă. Şi aceasta este Biserica. Toate Tainele Bisericii aduc pe Dumnezeu în viaţa omului, dar mai ales Sfânta Liturghie, când omul intră în timpul Împărăţiei cerurilor, în acel prezent continuu al Sfintei Treimi. De aceea, după ce ne împărtăşim cu Hristos, zicem: văzut-am Lumina Cea adevărată. Participăm la Liturghie pentru că dorim să-L vedem pe Cel Nevăzut şi împărtăşindu-ne cu El, Cel Nevăzut Se arată nouă ca Lumina Cea adevărată şi noi Îl percepem, fiecare în mod unic, după pragul de spiritualitate atins. Părintele Stăniloae zice: în Biserică... nevăzutul penetrează văzutul cu dumnezeirea lui.

Finalitatea. Nevederea lui Dumnezeu înseamnă că trebuie să trăim în libertate şi responsabilitate, lucrând "cu frică şi cu cutremur la mântuirea noastră" (Flp. 2, 12). "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). Părintele Stăniloae zice: "nu-L poate revela pe Dumnezeu un om care se tăvăleşte cu plăcere în păcate, socotind că nu-l limitează nici o graniţă".

Deci, credinţa seacă într-o iluzie (numind-o din cauza obişnuinţei ieftine şi iraţionale dumnezeu) nu aduce nici un gând/ sentiment ALTFEL trăirii mele decât raţionalizări individuale ale minţii. Nădejdea mea într-o forţă indefinită nu-mi este de folos pentru că nu-mi împlineşte aşteptările şi nevoile mele de persoană. Relaţia mea cu o forţă căreia eu îi dau însuşiri şi puteri supraomeneşti nu face altceva decât să-mi pună în faţă micimea şi neputinţa mea, nu-mi arată structura şi scopul meu etern, nu mă susţine, sunt lipsit, în relaţie cu ea, de comuniunea iubitoare, nu mă pune în evidenţă ca persoană unică şi irepetabilă şi nu mă întăreşte în bine tot timpul. Numai o Treime de Persoane iubitoare poate face toate acestea. Dar, omul nu poate să trăiască cu Persoanele iubitoare fără să fii dezvoltat, în prealabil, capacitatea de a iubi (ca fiind darul lui Dumnezeu dat omului ca persoană creată după chipul Lui) şi puterea de a iubi pe Hristos şi în Hristos pe oameni, printr-un efort al libertăţii sale susţinut continuu de harul dumnezeiesc. (prof. Marian Păun)