„Copiii sunt o cruce purtată cu bucurie“

Orice copil care se naşte este o reuşită a vieţii, o intenţie divină împlinită, o garanţie de încredere şi optimism, este o ascensiune, o pace pentru conştiinţe, o mângâiere de la Dumnezeu. Despre acest aspect vom vorbi în cele ce urmează cu George Ionescu, preşedintele Asociaţiei Pro Vita, filiala Craiova.

Bucuria de a avea copii este de multe ori umbrită de temeri diferite: că părinţii sunt prea tineri sau prea bătrâni, prea ocupaţi cu studiile, cu cariera ori prea săraci. Sunt invocate tot felul de motive care susţin faptul că nu este momentul potrivit pentru un copil. Sunt aceste temeri justificate?

Într-adevăr, totul pleacă de la pregătirea soţilor pentru a primi copilul. Atât timp cât aceştia vor conştientiza valoarea vieţii pruncului şi cât de mult înseamnă pentru viaţa lor, îl vor primi cu bucurie şi îl vor dori. Mai este necesară şi o dreaptă socoteală a lucrurilor importante în viaţă. Dacă punem pe primul plan casa, maşina, apariţia unui prunc încurcă oarecum planurile. Dar dacă punem pe primul rând dorinţa de a avea şi de a creşte copii, atunci aceştia vor fi aşteptaţi cu bucurie. Mai este importantă şi atitudinea tinerilor faţă de căsătorie. Ei trebuie să cunoască şi care este scopul acesteia: naşterea de prunci, desăvârşirea dragostei şi ajutorul reciproc. Nu neapărat în ordinea asta. Toate sunt la fel de importante şi, aşa cum nu excludem dragostea, nu putem exclude nici copiii din viaţa noastră. Dacă tinerii nu au foarte clare înainte de căsătorie aceste aspecte, problemele vor apărea cu siguranţă după.

Practic, bucuria de a primi pruncul a fost înlocuită de teamă, de angoasa că nu vei putea face faţă ca părinte. De unde vin aceste sentimente?

Această teamă pleacă şi de la lipsa de credinţă. Dacă credem că există Dumnezeu, atunci trebuie să credem că pruncul ni-l dăruieşte Dumnezeu. Aşadar, un copil nu poate să vină într-o familie fără voia lui Dumnezeu, fără ca Dumnezeu să-l dăruiască. Dacă Dumnezeu dă un copil, va da şi bucata de pâine, mâncarea, îmbrăcămintea şi toate lucrurile necesare creşterii şi educării acestuia. Este nevoie cu siguranţă de credinţă şi de multă rugăciune pentru că Dumnezeu lucrează, iar noi trebuie să-i întoarcem darul, aşa cum se spune la Sfânta Liturghie: "Ale Tale dintru ale Tale!".

Dumnezeu ne dă mai mulţi copii decât putem creşte?

Dacă noi începem să ne facem planuri: eu nu pot să cresc decât un copil, în nici un caz doi, pentru că trebuie să-i asigur o anume stare materială, atunci cu siguranţă suntem pe calea greşită. Deci, în momentul în care începem să ne facem planuri, atunci s-ar putea ca Dumnezeu să ne lase doar cu un singur copil pe care îl vom creşte cu mult efort, ca şi cum am creşte mai mulţi. Cel mai bine este să ne punem nădejdea la Dumnezeu şi să lăsăm copiii să vină. Eu nu zic cinci, şase sau zece copii, pentru că sunt familii care nu au nici măcar unul, sau familii care au doar unul, fără să se păzească în vreun fel, sau poate doi sau trei. Nu trebuie să pornim de la ideea că o să facem 10-15 copii. Eu personal cred că cea mai mare bucurie într-o familie o aduc copiii. Atâta bucurie văd în aceste familii cu copii şi mă gândesc: oare faptul că-ţi iei o maşină îţi aduce aşa mare bucurie? E bună şi maşina, dar ce rămâne după familie este copilul!

Celor care se tem că nu vor avea resursele materiale necesare să crească prunci, ce le-aţi spune?

Dacă aş fi faţă către faţă le-aş spune: "Să ştii că cine este hotărât să dea naştere copilului nu are probleme, Dumnezeu ajută. Cine nu e hotărât, are foarte multe probleme". Am văzut femei cu situaţie foarte grea, dar au fost foarte hotărâte, n-am auzit să se plângă. În schimb, am auzit femei care nu au copii şi se plâng că nu ştiu ce să se facă. Prin urmare, este nevoie de rugăciune, de hotărâre, de credinţă în Dumnezeu. Ne întoarcem la credinţă pentru că ea este temelia. Dacă credem că Dumnezeu ne dă copilul, apoi nu putem să zicem "Doamne nu mi-l da!". Pentru că Dumnezeu ni-l dăruieşte, ni-l încredinţează, iar noi trebuie să-l păstrăm sănătos, să-l creştem şi să-l educăm bine, în frică de cele sfinte.

Medicina modernă afirmă că viaţa începe din a 14-a zi de la zămislire. Vorbiţi-ne despre acest aspect.

Da, medicina modernă a coborât până la a 14-a zi, dar, dacă se gândeşte bine, o să coboare până la momentul zămislirii şi-o să ajungă la ce a spus Biserica acum mii de ani. Sfinţii Părinţi afirmă că, în momentul zămislirii, când cele două celule se întâlnesc, atunci se sălăşluieşte în zigotul fecundat sufletul, acea fărâmă de dumnezeire. Aşadar, ceea ce se formează este un om, o persoană. N-a mai existat acea persoană şi nici nu va mai exista niciunde şi nicicând pentru că este irepetabilă, unică. Prin urmare, ori omori un copil la trei zile după ce s-a format, ori la o lună, ori la cinci luni, tot crimă este. Ai luat viaţa unui om. Eu cred că dacă femeia ar avea credinţă puternică, ar putea să ţină copilul, chiar dacă bărbatul se opune. Dar aici se arată jertfa femeii. Dumnezeu face minuni cu fiecare femeie care este însărcinată. Într-adevăr, sarcina nu este deloc uşoară, însă sfârşitul şterge durerea pentru că "S-a născut om nou în lume", aşa cum spune Sfânta Scriptură.

Pentru cei care cred că până la trei luni copilul este doar un ghem de celule, există filmări intrauterine ce infirmă această aşa-zisă "credinţă".

Inima copilului începe să bată la trei săptămâni. De la şapte săptămâni încep mişcările corpului. Deja, la 10 săptămâni, copilul se vede în filmuleţ cum se întoarce, cum dă din picioruşe şi din mânuţe. Viaţa lui este în plină activitate. Nu ne trebuie dovezi prea multe ca să înţelegem că acolo, înlăuntrul pântecelui matern, se petrece o minune, se dezvoltă o persoană, o nouă identitate care va purta peste timp moştenirea genetică a părinţilor săi.

În afara avortului chirurgical mai există două tipuri de avort despre care nu prea se vorbeşte şi, dacă ne gândim la interesele financiare ale producătorilor, înţelegem motivul acestei tăceri. Ar mai apela femeile la pilula contraceptivă sau la sterilet, dacă ar ştii ce efect au?

Vă referiţi la efectul abortiv. Nu prea se spune că pilula contraceptivă produce avort. Ştiaţi că o femeie care ia pilula timp de doi-trei ani are între două şi zece avorturi? Şi ce este mai grav, avortul hormonal are loc fără ca femeia să fie conştientă de ceea ce se întâmplă. Nici măcar nu ştie. Apoi mai este avortul mecanic produs de sterilet. Embrionul nu poate să nideze (să se fixeze de uter) şi moare de foame. Iată nişte feţe ale avortului care complică şi mai mult situaţia.

Ca să nu mai vorbim de consecinţele în plan sufletesc, cum ar fi sindromul postavort. Se poate trata prin medicamente?

Nu, pentru că sindromul postavort este glasul conştiinţei. Iar aici nu medicamentele rezolvă problema, e nevoie de Taina Sfinte Spovedanii. Ştiu un caz al unei femei bolnave psihic căreia doctorii îi recomandaseră avortul. Femeia asta luase mult timp pilule contraceptive şi în momentele de criză spunea că ea a omorât mulţi copii. În ciuda recomandării medicale, ea avea convingerea că, dacă va naşte copilul, se va vindeca. Din fericire, a beneficiat de sprijinul constant al unui medic creştin, a renunţat la medicamente treptat şi mai ales s-a spovedit. A ţinut cu greu sarcina, dar până la urmă copilul a fost perfect sănătos, iar mama a reuşit să se vindece.

Ce face o mamă dacă i se spune că va avea un copil cu malformaţii?

În nici un caz nu îl omoară. Medicii recomandă cu multă uşurinţă avortul venind cu argumentul: "Lasă că eşti tânără şi mai faci alţi copii". Cunosc patru familii cărora li s-a recomandat avortul terapeutic şi copiii sunt sănătoşi.

Bine, dar se întâmplă să se nască şi copii cu handicap…

Copilul cu handicap este tot copil, nu este un monstru. Monştri suntem noi, care facem avort. Copilul cu handicap este mai afectuos, mai sensibil şi este trimis de Dumnezeu să vindece o ţară prin familia sa. Când femeia este părăsită de oameni, ea nu este singură: Dumnezeu este lângă ea şi o ajută să-şi ducă crucea până la capăt. Femeile trebuie să fie conştiente că în pântecul lor este un copil, încă din momentul concepţiei. Nu pot să înţeleg de ce nu mai este acea bucurie de a avea copii. Eu n-am văzut atâta bucurie decât în familiile cu copii. Este într-adevăr o cruce mare, dar ea este purtată cu multă bucurie.