„Credinţa curăţă drumul către chipul divin din noi“

Sâmbătă, 15 martie, comunitatea Bisericii „Sfânta Ecaterina“ din Bucureşti a participat la prima sesiune din cadrul proiectului catehetic „Calea mântuirii“. Iniţiatorul şi moderatorul evenimentului găzduit de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ a fost parohul bisericii, părintele Adrian Niţă, iar invitata acestei întâlniri, Elena Solunca Moise, publicist şi redactor al revistei „Academica“. Tema pusă în discuţie de această dată a fost legată de căutarea credinţei.

Acest proiect al Patriarhiei Române se adresează adulţilor şi se desfăşoară sub forma unui curs catehetic în 12 sesiuni, întinse pe durata unui an. Planul fiecărei sesiuni include rugăciunea, prezentarea temei în cadrul unui film documentar, agapa creştină, discuţiile pe grupuri, în cadrul cărora liderii de grup pun întrebări, iar preotul sau invitaţii speciali răspund în final problemelor care sunt dezbătute.

După introducerea făcută de părintele Adrian Niţă şi vizionarea filmului realizat cu profesorul britanic David Frost, a vorbit invitata, care a adus în discuţie credinţa ca parte integrantă, constitutivă a omului şi pericolele ivite în calea sporirii ei. „Credinţa este în sine un element fundamental al omului. Ea este efectul unei legături, al unei legături pe care omul a avut-o cu Dumnezeu, cu Creatorul, aşa cum spune psalmistul: «Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru; El ne-a făcut pe noi şi nu noi» (Ps. 99, 2). Credinţa este reflexul acestei legături din care noi am căzut, tradus prin faptul că noi credem în ceva. De aceea credinţa, dacă ne aplecăm foarte bine asupra ei, vedem că are un halou semantic imprecis. Pe de o parte există credinţa omului ca om, pe de altă parte, credinţa personală a fiecăruia dintre noi“, a subliniat invitata evenimentului.

Credinţa este o putere, însă una pândită de capcane şi riscuri

Primul pericol, cu care ne întâlnim chiar din Cartea Facerii, este îndoiala, îndoială pe care Descartes a transformat-o într-un demers metodic. „După ce Dumnezeu le spune oamenilor că dacă vor mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului vor muri, vine vrăjmaşul şi spune: «Oare?». Acest «oare» a intrat ca o celulă oncogenă şi s-a răspândit în tot genul uman, iar pe noi, pe toţi, ne pândeşte această întrebare, «oare?». Din această şubrezenie ne putem ridica într-un singur fel, ducându-ne înapoi în braţele Tatălui, rugându-ne Lui. Nu ne putem îndoi la nesfârşit. Nu putem crede în raţiune. Epoca noastră, în care ştiinţa prin tehnologie a devenit o forţă deja periculoasă, ne arată că dacă nu ne vom întoarce la credinţă, putem pieri. Întoarcerea la credinţă este întoarcerea la Creator“, a adăugat Solunca Moise.

O altă capcană este legată de subiectul credinţei. „În cine sau ce credem?“ a reprezentat ultima parte a discursului invitatei. „Credinţa este în fiecare din noi, dar poate însemna atâtea lucruri… Chiar cuvântul «cred» se poate referi la îndoială. «Mâine cred că plouă» indică o undă de nesiguranţă. Nu sunt convins, nu e o certitudine. De aceea trebuie să ştim în ce şi cum credem. Doar şi demonii cred şi se cutremură, dar credinţa lor nu e una mântuitoare. Obsedaţi de răul din lume suntem copleşiţi şi credem că numai vrăjmaşul lucrează. Dar Dumnezeu lucrează cu mult mai mult. Dumnezeu smereşte ştiinţa contemporană pentru că în primul rând El ne dă voie să cunoaştem, dar tot El dă acea cenzură transcendentală de care metaforic vorbea Lucian Blaga. Oamenii de ştiinţă au realizat că ei nu pot dovedi nici existenţa, nici inexistenţa lui Dumnezeu. Raţiunea este doar o funcţie între altele ale omului. Ea ne poate schilodi şi transforma prin tehnologia actuală dacă nu e însoţită de iubire, iar pericolul nu este legat de dominaţia tehnologică asupra oamenilor, ci de faptul că noi putem deveni cândva roboţi. Neurologii şi-au orientat cercetările către oamenii care cred să vadă în ce fel sunt aceştia. Atunci găsim un alt sens al credinţei, care se referă la ceea ce căutăm în noi, lumina din care am fost creaţi. Prin credinţa noastră creştină noi căutăm lumina, ne curăţăm drumul către chipul lui Dumnezeu din noi. Aceasta este credinţa, aşa cum mărturiseşte şi Eminescu: «Credinţa zugrăveşte icoane în biserici»“, a concluzionat redactorul de la revista „Academica“.

După agapă au urmat discuţiile pe grupuri şi întrebările adresate invitatei şi parohului Bisericii „Sfânta Ecaterina“. O parte s-a referit la cum putem să insuflăm credinţa prietenilor, cunoscuţilor, chiar părinţilor noştri atunci când aceştia sunt departe de Hristos. O altă parte a avut ca punct de plecare credinţa ca dat, ca dar, şi credinţa ca element care trebuie cultivat în noi. „De ce unii sunt credincioşi, iar alţii nu?“ „Cum simţim că suntem credincioşi?“ „Credinţa, a răspuns părintele Niţă, este bagajul cu care toţi oamenii se nasc, cu care toţi pornim de la start în viaţă. Unii îşi activează acest dat, alţii îl neglijează şi sufocă, gândind autonom lumea şi pe ei înşişi.“