„Credinţa vie se arată prin stăruinţa în rugăciune”

„Când Dumnezeu nu răspunde imediat la rugăciunea noastră şi tace, nu înseamnă că este indiferent, ci nu răspunde imediat pentru ca noi să creştem în duhul rugăciunii”, a spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ieri, 29 ianuarie, în cuvântul de învăţătură. Preafericirea Sa a participat la Sfânta Liturghie, săvârşită în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reşedinţa Patriarhală.

Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii (Matei 15, 21-28, „a Cananeencei”) relatează vindecarea pe care Mântuitorul Iisus Hristos o săvârşeşte faţă de o fiică chinuită de diavol la cererea mamei sale, o femei cananeancă, străină de neam şi de credinţă în raport cu iudeii. Mântuitorul Iisus Hristos a ieşit din hotarele Ţării Sfinte, în părţile Tirului şi ale Sidonului, atât pentru a prefigura propovăduirea Evangheliei Sale la toate popoarele, cât şi pentru a arăta ucenicilor Săi că poate găsi între păgâni oameni foarte credincioşi. Astfel, o femeie din acele ţinuturi a strigat către Domnul Hristos, cerând vindecarea fiicei sale rău chinuite de diavol. Însă Mântuitorul nu a răspuns imediat cererii femeii cananeence, nu pentru că ar fi dispreţuit-o, ci pentru a arăta ucenicilor virtuţile ei, şi anume credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

„Totdeauna credinţa vie se arată prin stăruinţa în rugăciune. Când Dumnezeu nu răspunde imediat la rugăciunea noastră şi tace, nu înseamnă că este indiferent, ci nu răspunde imediat pentru ca noi să creştem în duhul rugăciunii, să stăruim, să insistăm. Darurile primite de la El, cum sunt viaţa, sănătatea, vindecarea, sunt daruri scumpe, iar darurile scumpe se obţin cu osteneală, cu stăruinţă, cu insistenţă. Dumnezeu doar amână răspunsul, nu-l refuză. El nu răspunde imediat, nu răspunde nici când este solicitat de ucenicii Săi, ca să arate şi mai mult cât de adâncă este smerenia, cât de adâncă este credinţa acestei femei cananeence, de neam păgân, şi cât de stăruitoare este rugăciunea ei”, a explicat Părintele Patriarh Daniel.

În rugăciunea femeii cananeence, şi anume „Doamne miluieşte-mă!”, este concentrată cererea cea mai importantă, deoarece „mila lui Dumnezeu este iubirea Lui milostivă, vindecătoare, sfinţitoare, dătătoare de sănătate, bucurie, viaţă şi mântuire. Din această rugăciune a femeii îndurerate şi smerite învăţăm şi noi că, atunci când avem lucruri mari de rezolvat, nu trebuie să înmulţim rugăciunea prin cuvinte multe, ci să o intensificăm, să o facem fierbinte, să strigăm din adâncul sufletului cu tot cugetul nostru, cu toată simţirea noastră, cu toată puterea noastră duhovnicească «Doamne, fie-Ţi milă de noi!». De asemenea, învăţăm de la această femeie, care a devenit dascăl al credinţei, formula de rugăciune «Doamne, ajută-mă!». Prin aceasta se vede recunoaşterea limitelor puterilor omeneşti, dar şi speranţa că putem rezolva o situaţie dificilă, de limită între viaţă şi moarte, numai cu ajutorul lui Dumnezeu”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh.

Rugăciunea femeii cananeence este şi model de rugăciune pentru cei aflaţi în suferinţă, pentru că durerea ei s-a identificat cu suferinţa fiicei sale, devenind atât glasul durerii fiicei ei chinuite de demoni, cât şi rugătoare pentru ea. În rugăciunea pentru alţii, pentru cei care nu se mai pot ruga, a subliniat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Domnul Hristos răspunde cu iubirea Sa smerită, milostivă şi vindecătoare. „Fiecare om care se apropie de Iisus Hristos cu credinţă vie, smerenie adâncă şi rugăciune stăruitoare va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Astfel vom simţi şi noi bucuria în suflet pe care a simţit-o femeia cananeancă când Domnul Iisus i-a spus: «Mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!»” (Matei cap. 15, vers. 28).