Creştinătatea a existat nu doar ca o simplă expresie mistică, ci ca o noţiune politică, o arie de civilizaţie şi cultură, opusă civilizaţiei islamice, şi de aceea ele nu s-au putut ignora, deşi se excludeau reciproc. Armele lor, cu care s-au înfruntat, au fost aceleaşi: djîhad-ul ("războiul sfânt" musulman) şi cruciada. Lumea musulmană devenise periculoasă pentru Occident. Raporturile cu Apusul culminaseră în schisma religioasă din 1054. Aşadar, situaţia era prielnică unei intervenţii militare din Ocident, în conformitate cu noţiunea de creştinism. Deşi cruciadele au fost promulgate de Biserică, având un caracter religios la început, de-a lungul anilor ele au devenit adevărate expediţii militare, de cucerire şi colonizare, conduse de cele mai multe ori de diverşi principi.
De remarcat este faptul că şi Ţările Române au fost implicate destul de mult în lupta cu islamul, aducându-şi aportul lor în încercarea de a stopa pătrunderea otomanilor în vestul Europei, ceea ce adus la recunoaşterea domnilor noştri ca fiind figuri legendare ale istoriei de către marile domnii ale vremii, din întreaga lume europeană. Astfel, domnii români primesc titluri onorifice ca "atletul creştinătăţii" (Ştefan cel Mare şi Sfânt), "principe preacreştin" (Petru Rareş), iar alianţa cu ei a fost căutată la curţile de la Viena şi Madrid, la Roma sau Veneţia. Planurile de cruciadă din secolul XVI îi cuprind în luptă şi, indiferent dacă cruciada a avut loc sau nu, Ţările Române au apărat neînfricate frontul de la Dunăre, fapt recunoscut şi apreciat de diplomaţii timpului.
Ca o concluzie, putem afirma că românii nu şi-au apărat doar neamul şi pământul, ci, pătrunşi de credinţa ortodoxă, în frunte cu domnitorii credincioşi, au luptat în mod special pentru a nu fi făcuţi păgâni, ca Dumnezeul lor Întreit să nu fie pângărit şi limba lor sfântă să nu piară, ducând o luptă de apărare, şi nu de expansiune.
.jpg)
