Ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana

Mănăstirea Vodiţa din judeţul Mehedinţi reprezintă cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar şi totodată primul aşezământ monahal din ţara noastră administrat autonom (samovlastie), după regulile Bisericii orientale stabilite de Sfântul Vasile cel Mare.

A fost ridicată între anii 1370 şi 1372 de Sfântul Nicodim, cu sprijinul financiar al voievodului Vladislav I. Încă de la înfiinţare a fost înzestrată cu valoroase odoare bisericeşti, bani şi alte venituri. Toate daniile făcute Mănăstirii Vodiţa în această perioadă au fost întărite şi în timpul domnitorilor Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Radu cel Frumos. Chiar şi Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437), a recunoscut şi confirmat posesiunile acordate Mănăstirii Vodiţa de domnitorii români, iar Ştefan Lazarovici, despotul Serbiei, i-a dăruit, în anul 1406, 10 sate sârbeşti.

Daniile voievodului Vladislav I

Actul de fundaţie al mănăstirii, din 1374, istoriseşte că "ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim", cucernicul domn Vladislav Voievod (1364-1377) a zidit şi zugrăvit această mănăstire "cu cheltuială şi daruri de la domnia mea, iar cu munca lui chir Nicodim şi a fraţilor lui". Se presupune, că în preajma anului 1369, biserica mănăstirii era gata de târnosire. După alte păreri, zidirea a început în primăvara sau vara anului 1370, zugrăvirea făcându-se între anii 1371 şi 1372. Aici a zăbovit o vreme Sfântul Nicodim, populând împrejurimile mănăstirii cu pustnici şi revigorând viaţa duhovnicească de pe malurile Dunării. Aşa se face că, în 1388, Vodiţa era considerată "una din mănăstirile puternice şi folositoare, care păzeau drumurile de la hotare în ţară, ea stăpânind drumul şi Dunărea la Porţile de Fier", după cum menţionează arhimandritul Theofil S. Niculescu în cartea "Sfintele monastiri şi schituri din România".

De la înflorire la paragină

Expansiunea Imperiului Otoman de la sfârşitul secolului al XV-lea s-a răsfrânt şi asupra existenţei Mănăstirii Vodiţa. Astfel, după ocuparea Cetăţii Severinului, în anul 1524, toate vechile moşii ale ctitoriei Sfântului Nicodim au fost trecute în patrimoniul Mănăstirii Tismana. Mănăstirea Vodiţa a intrat într-un con de umbră. Este atestată abia în 1662, la data de 14 octombrie, într-un hrisov prin care stareţul ei, arhimandritul Nicodim, consemnează primirea unui ajutor de 350 de ruble de la ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici.

Mai târziu, într-un document din 15 iunie 1689, se precizează că Vodiţa ar fi fost rezidită din temelie de Cornea Brăiloiu, pe vremea când era mare agă. De asemenea, ea este aşezată alături de celelalte mănăstiri oltene, pe o hartă întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, în anul 1700. Chiar şi domnitorul Constantin Brâncoveanu a acordat, printr-un hrisov emis la 10 martie 1705, scutiri "schitului ce iaste la Vodiţa care iaste lângă Dunăre, acolo unde şi mai înainte scaun de mănăstire mare au fostu făcută de Sfântul Nicodim". Tot din acest zapis reiese că Athanasie, egumenul de atunci al Tismanei, a împlinit cu multă trudă unele lucrări de restaurare. Din anul 1718, Mănăstirea Vodiţa a cunoscut o nouă perioadă de decădere. Până la începutul secolului al XVIII-lea, documentele interne nu mai pomenesc nimic despre mănăstire. De aici unii istorici au tras concluzia că vechiul aşezământ monahal ar fi fost desfiinţat din punct de vedere juridic.

Descoperiri arheologice

În anul 1928, arheologul mehedinţean Virgil Drăghiceanu a făcut o serie de săpături la Vodiţa. A descoperit că sub fundamentul bisericii ridicate de Sfântul Nicodim se găsesc temeliile unei alte biserici mai vechi, de dimensiuni mai mici, din timpul cneazului Litovoi, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În anul 1947, mitropolitul Tit Simedrea publica un document inedit, din timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Astfel, se menţionează că egumenul Atanasie al Tismanei a ridicat, pe cheltuiala mănăstirii, lângă Vodiţa, schitul cu hramul "Sfântul Arhanghel Mihail", pe locul mănăstirii mari, ridicată de Nicodim. De asemenea, mai precizează şi faptul că năvălirile oştilor turceşti şi tătărăşti, în drumul lor spre centrul Europei, au ruinat definitiv ctitoria Sfântului Nicodim. Odată cu reînceperea ostilităţilor, între anii 1716 şi 1718, ctitoria monahului Atanasie a fost pustiită.

Noua faţă a Mănăstirii Vodiţa, după 1990

După 1990, prin dorinţa mitropolitului Nestor Vornicescu şi mai ales prin strădaniile stareţului Nicodim Nicolăescu, actualul Episcop al Severinului şi Strehaiei, mănăstirea a fost reînfiinţată, primind hramul Sfântului Antonie cel Mare, pe care l-a avut, se pare, încă din timpul Sfântului Nicodim de la Tismana. S-a urmărit în principal refacerea mănăstirii după modelul iniţial. Lucrările au început după 1991 şi au fost sprijinite de Fundaţia Vodiţa, precum şi de credincioşii din judeţele Mehedinţi şi Caraş-Severin, care au contribuit la ridicarea bisericii şi a anexelor monahale. De asemenea, o firmă de comunicaţii a sponsorizat catapeteasma, jilţurile şi alte obiecte de cult.

Biserica este construită din lemn, în stil maramureşean şi a fost pictată de Florica şi Eugen Papici. A fost târnosită în anul 2001. În prezent este cea mai vizitată mănăstire din judeţul Mehedinţi datorită peisajului pitoresc în care se încadrează.

Din anul 1997, stareţ al Mănăstirii Vodiţa este părintele protosinghel Ioanichie Nicolaescu.