Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, s‑a aflat duminică, 22 decembrie 2024, în mijlocul credincioșilor parohiei bucureștene Udricani, unde a săvârșit Sfânta Liturghie.
Cultivarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, şansa de a ne ridica din moartea spirituală
Între Biserică şi cultura morţii a existat dintotdeauna un conflict pe viaţă şi pe moarte. Această sămânţă adusă în România din Occident capătă astăzi noi dimensiuni şi din negrija noastră. Valeriu Gafencu spunea: Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, să urâm păcatele noastre - prostia, suficienţa şi moleşeala sufletului şi a minţii - căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber insolenţei şi nefirescului“. În plan personal, ne putem da seama dacă ceea ce trăim este sau nu viaţă, uitându-ne la ceea ce căutăm noi să ne hrănim trupeşte şi sufleteşte. A treia conferinţă organizată în Postul Mare de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români - filiala Iaşi a punctat trecerea „De la cultura morţii la cultul Vieţii“, marţi, 1 aprilie 2014, în Aula Magna „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Al. I. Cuza“. Invitaţii tinerilor au fost poetul Marius Iordăchioaia, autor al volumelor „Jurnal de tresăriri“ şi „Cineva mă caută prin viaţa mea“, şi părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor şi preot paroh la Biserica Talpalari din Iaşi.
În deschidere, pr. Constantin Sturzu a marcat momentul de început al acestei culturi a morţii, identificându-i valenţele contemporane, amintind, totodată, şi de un efect colateral, dar deloc întâmplător al ei, şi anume Ortodoxia de muzeu.
„Hristos e singurul Care ne oferă Viaţa, prin Trupul şi Sângele Său“
„Ne putem da seama dacă ceea ce trăim este sau nu viaţă, uitându-ne după ceea ce căutăm noi să ne hrănim. Şi să observăm care este efectul acelei hrane. Adam şi Eva, mâncând din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, crezând că acolo e viaţa lor, au început să se hrănească din cele ale lumii. Ceea ce au făcut ei atunci facem şi noi acum: ne uităm în jurul nostru şi căutăm să ne hrănim cu tot felul de lucruri - de la hrana propriu-zisă până la idei, materie şi persoane. În epoca în care trăim, putem vorbi de o cultură a morţii propriu-zisă. Ce este avortul, ce este eutanasia, dacă nu legiferarea uciderii? Ce este atunci când se incinerează cineva care a murit? Nu mai este nădejdea aceea că trupul este sămânţa pe care o pun în pământ ca să iasă trupul nestricăcios. Ce este toată crima pe care o facem împotriva mediului înconjurător, toată această tăiere de păduri, distrugerile de ape?“, întreabă retoric părintele consilier.
„Biserica tocmai aceasta oferă: un spital în care venim să fim trataţi“
Este însă ceva din care simt că mă pot alimenta la nesfârşit şi care mă ridică, mă eliberează, mă duce în postura aceea de stăpân peste viaţa mea, în care cu adevărat să manifest o libertate faţă de lume? Sau de fapt mă leagă prin tot felul de fire, prin diferitele canale prin care mă alimentez? Ce facem atunci când constatăm că ceea ce vrem şi căutăm nu este viaţă?
„În acel moment mă voi gândi: oare este ceva care mă poate hrăni şi care să-mi aducă tot ceea ce poate fi bine pentru mine: pace, bucurie, libertate? Şi aici găsesc cuvântul lui Hristos. El e singurul care spune: ca să aveţi Viaţă, Eu vă dau Trupul şi Sângele Meu. El e singurul care ne oferă această Viaţă şi avem nevoie să cultivăm această relaţie cu Viaţa, care este Hristos“, afirmă pr. Constantin Sturzu.
Însă, cum încep? În momentul în care fac pasul acesta se întâmplă ceea ce păţeşte o persoană care suferă de o adicţie - intră în starea de sevraj. Potrivit părintelui Constantin Sturzu, noi, de obicei, ne speriem şi aici ne oprim sau stăm ani de zile, pierdem foarte mult în starea aceasta în care vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Nu mai îndrăznim să ne apropiem de El, crezând că suntem nevrednici. Şi aşa cum cineva care suferă de o astfel de adicţie are nevoie de multă luptă ca să se rupă, tot aşa şi noi, avem nevoie de multă hotărâre să ne ţinem de lucrul acesta. Şi cum procedăm? Căci şi voinţa noastră este slabă. Or, Biserica tocmai aceasta oferă: acest spital în care venim să fim trataţi.
„Pentru ea ne-am golit inimile, istoria şi buzunarele“
Potrivit poetului Marius Iordăchioaia, această sintagmă - „cultura morţii“ - vine din Occident şi nu este un concept filosofic, ci e la fel de concret ca o etichetă de pe un produs. Între avort şi eutanasie, ea cuprinde tot ceea ce este distructiv.
În autobiografia sa, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre faptul că i s-a dat să vadă trei dictaturi: cea fascistă, cea comunistă şi cultura morţii. Filosoful francez Marcel Moreau scria în cartea sa Farmecul şi groaza câteva cuvinte profetice, care ne vizau pe noi, est-europenii: „Şi ce vom da noi, occidentalii, acestor preţioşi eliberaţi după â89? Câteva lecţii de democraţie, câteva ajutoare economice, încântătoarea arhitectură a banului, cinismele căpătuielii şi moartea din sufletul nostru“, care, după cum afirmă poetul, este îngrozitoarea faţă a crizei noastre spirituale. Într-un răgaz de meditaţie, dânsul a aşternut câteva versuri în conştiinţele celor prezenţi, sub titlul „Libertatea noastră“: Pentru ea l-am ucis pe Ceauşescu/ Pentru ea ne-am avortat copiii/ Pentru ea ne-am părăsit părinţii în azile/ Pentru ea am făcut credite în bănci/ Pentru ea ne-am ipotecat vieţile/ Pentru ea ne-am redecorat apartamentele, feţele şi biografiile/ Pentru ea ne-am golit inimile, istoria şi buzunarele.../ De când o aşteptăm libertatea noastră seamănă tot mai mult cu moartea...//
„Să dorim să fim desăvârşiţi, nu perfecţi“
Arhitecţii culturii morţii folosesc plenar tot ceea ce se ştie în materie de manipulare psihologică. Totul se face programatic, angajat, ştiinţific. „Grija“ lor este: cum facem să producem acceptarea inacceptabilului? De aceea, iată pe viu raportul dintre Biserică şi cultura morţii, aşa cum îl subliniază poetul Marius Iordăchioaia: „Noi trebuie să fim cei care asediază cultura morţii, nu să ne lăsăm asediaţi de ea. Pentru că Cel din noi este mai tare decât cel din lume, cel care se află la originea culturii morţii. Noi suntem, ca Biserică, mai tari decât cultura morţii. Rămâne să vedem în ce măsură credem asta. Pentru că Biserica trebuie să asedieze, cel puţin în România, cultura morţii, şi nu viceversa“.
Potrivit părintelui Constantin Sturzu, în tranziţia de la cultura morţii la cultul Vieţii există două lucruri asupra cărora nu avem poate o percepţie sănătoasă: viaţa personală, a fiecăruia dintre noi, cu Hristos şi dorinţa de a fi perfecţi, nu desăvârşiţi. „Noi suntem precum o casă cu foarte multe încăperi. Nu putem locui în toate. Le-am tot schimbat de-a lungul anilor. Când Îl primeşti pe Hristos, Îl primeşti în camera în care eşti atunci, în care eşti foarte prezent. Dar asta nu înseamnă că L-ai primit în toată casa ta. Mai sunt camere nevizitate, în care n-ai intrat, cămăruţe din sufletul tău, lucruri ascunse. Or, în momentul în care i-ai deschis uşa, EL te iubeşte prea mult ca să te lase pe tine să te restrângi la acea cămăruţă. Vrea să mergi în toată fiinţa ta, toată fiinţa ta s-o viziteze, toată s-o impregneze de îndumnezeire, pe toată s-o cureţe. Că-s camere cu păianjeni, şobolani, balauri..., El vrea să intre şi acolo. Sigur că apar ispite când deschizi o astfel de uşă. E nevoie să intrăm în toate acele locuri. Or, noi ne speriem şi spunem că nu e în regulă. Hristos, însă, vrea să-L primeşti în toate ale tale“, spune pr. Constantin Sturzu.
Din momentul în care te-ai conectat tu însuţi la Viaţa cea adevărată, în momentul în care în sufletul tău începe să se contureze armonia, te îndrepţi spre aproapele tău, ieşi din viaţa ta în viaţa celorlalţi, aducând cu tine ceea ce ai tu mai de preţ, spre împărtăşire, spre comuniune.
„A-l iubi pe celălalt creştineşte înseamnă a i-L dărui pe Hristos prin dragostea pe care o ai tu pentru Hristos. Totdeauna unde este dragoste, va fi cu putere prezenţa Lui. Agonisirea iubirii este această datorie morală pentru aproapele nostru. Practic, dacă între mine şi fratele meu nu este Hristos, eu nu i-am dat exact ceea ce îi datorez fundamental: Viaţă. Nu este Viaţă între noi, şi atunci totul va deveni încet-încet o cultură a morţii. La polul opus, cultul Vieţii este dragostea dintre noi în familie, în societate, şi aceasta pentru că există o infuzie dinspre Biserică a dragostei lui Hristos“, a concluzionat poetul Marius Iordăchioaia.