„Cum îmi voi petrece eternitatea?“

Adevărurile ultime proclamate de Ortodoxie, piedici în calea dictaturii relativismului. „Căci moarte nu există şi ce numeşti tu „moarte“ e-o viaţă altfel scrisă, în sfânta firii carte!“ -  Mihai Eminescu

Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos, pe care o prăznuim, confirmă nişte adevăruri non-negociabile, nişte învăţături pe care, în timpul activităţii Sale pământeşti, Dumnezeu le-a proclamat tuturor: că viaţa nu are sfârşit, iar după moarte urmează o altă viaţă, în lumea de dincolo de materie, în alt plan existenţial, că există o Judecată a noastră, a fiecăruia în parte. Ne spune şi Sf. Apostol Pavel: „Este rânduit oamenilor ca odată să moară, iar după aceea să fie judecata!“ (Evrei 9, 27). Iar criteriile de judecare, de evaluare a noastră, sunt dinainte hotărâte: faptele săvârşite pe acest pământ. În climatul marcat de relativism, de ambiguitate şi de derută din lumea de astăzi, în care nimic nu pare sigur, ci totul se reduce la simple păreri, la simple opinii, la „puncte de vedere“ acceptabile de ceilalţi sau nu, acest mesaj al Mântuitorului este foarte intransigent. Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi, în textul de la Matei 25, 31-46, vorbeşte despre răsplătirea sau osândirea noastră de după moarte, în funcţie de identitatea pe care am dobândit-o de-a lungul vieţii pământeşti: de fiinţe bune, izvorâtoare de iubire, emanând în jur harul, energia lui Dumnezeu, sau, dimpotrivă, de fiinţe rele, măcinate lăuntric, malformate, tiranizate de lucrarea şi de energia „celui Rău“.

Spune sugestiv Evanghelia că Mântuitorul va despărţi atunci oile de capre: pe unele le va aşeza de-a dreapta, semn al alegerii, al aprecierii, iar pe altele de-a stânga, semn al respingerii şi al damnării. Nu spune însă că El va decide atunci care dintre noi, oamenii, vom fi „capre“ şi care „oi“, ci doar va constata o realitate, un fapt pre-existent! Prin urmare, noi, de-a lungul vieţii pământeşti, ne hotărâm identitatea. (…)

Faptele arată iubirea

Adevărul fundamental care ne priveşte pe fiecare dintre noi, în parte, este acela că după moarte va urma judecata şi, în funcţie de aceasta, ne vom petrece eternitatea, vieţuirea noastră dincolo de materie: în confort psihic, bucurie şi fericire sau, dimpotrivă, în chin interior, durere şi sfâşiere lăuntrică!

În funcţie de ce anume se va hotârî destinul nostru etern? În funcţie de faptele noastre de pe pământ! Ele au şlefuit un suflet bun, capabil de iubire, plin de afecţiune, adică pătruns de harul lui Dumnezeu sau au „născut“ un om cu perpetuă dispoziţie spre ură, spre respingerea celorlalţi, spre supra-evaluare de sine, spre ignorarea şi dispreţuirea lui Dumnezeu, fapt care l-a pietrificat în răutate, în indiferenţă, în izolare. „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică!“ (Romani 6, 23) - ne spune Sf. Apostol Pavel. Cei care au dobândit harul pe acest pământ îşi vor continua viaţa în veac: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac!“ - ne spune Mântuitorul (Ioan 11, 25-26). Cine sunt cei despre care spune El că nu vor mai muri în veac? Sunt cei care ştiu că moartea este doar un transfer al sufletului nostru în lumea de dincolo şi îşi conformează viaţa în funcţie de acest adevăr. (…)

Dar oare, ce ne cere Mântuitorul: iubire, ca stare interioară, sau fapte concrete, care să demonstreze iubirea? Judecata se va face după fapte: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine!“ (Matei 25, 35-40). Dar toate aceste fapte trebuie să consolideze în noi dispoziţia spre iubire, să ne umple de energia dragostei, să ne facă să ne simţim în această lume oamenii lui Hristos, exponenţii voinţei lui Dumnezeu în lume! Deci faptele trebuie să ne schimbe lăuntric, să ne înnoiască, să ne vindece de răutate, să ne transforme în fiinţe care iradiază în jur dragoste, armonie, afecţiune. Nimic pe acest pământ, nici o suferinţă nu trebuie să ne umple de răutate, de ură, de intoleranţă. Inima omului este făcută pentru a iubi, nu pentru a se consuma în ură. Dacă înţelegem acest lucru suntem deja pe cărările Împărăţiei lui Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii contemporani îşi pun problema: Cum actualizez eu cererile înşirate de Mântuitorul în acest discurs? Este clar că Mântuitorul pretinde nominal şase lucruri (repetate de-a lungul Evangheliei după Matei de trei ori): hrănirea celui înfometat (1), adăparea celui însetat (2), acceptarea/ primirea celui străin (3), îmbrăcarea celui sărac, neavut (4), îngrijirea celui bolnav (5) şi cercetarea celui pedepsit cu temniţa (6). Acestea nu ni se propun, ci ni se cer imperativ! Dacă nu le facem, în lumea de dincolo ne vom reproşa indiferenţa de acum. Şi ne spune Isus Sirah: „În tot ceea ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei mai păcătui niciodată!“ (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 38). (…)

Credinţa asumată

O formulă a Mântuitorului trebuie să ne pună pe gânduri: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!“ (Matei 25, 41). Mântuitorul Se identifică de-a pururi cu cel năpăstuit, ignorat, nebăgat în seamă, nesemnificativ. Ceea ce mai-marii lumii consideră neimportant, Dumnezeu nu consideră la fel. Există o valoare inestimabilă în fiecare om, în fiecare făptură umană creată de El, pe care nu avem voie să o neglijăm. Care este briliantul din adâncul semenului meu, invizibil la prima vedere? Care este nestemata camuflată? De ce nu avem puterea să o vedem acum, ci doar la Judecată? Doar parcurgând traseul maturizării duhovniceşti vom ajunge să vedem dincolo de aparenţe, să vedem valoarea inestimabilă ascunsă, precum vede sculptorul iscusit, prin imaginaţie, o statuetă de mare preţ într-un bloc inert de marmură. (…)

Evanghelia este foarte fermă: împlinirea poruncilor este un sine qua non al mântuirii! Creştinismul teoretic, fără împlinirea atentă şi consecventă a poruncilor dumnezeieşti, este o înşelare de sine periculoasă. Credinţa trebuie asumată, trebuie concretizată într-o practică sacramentală (prin Spovedanie, Împărtăşanie, participare la slujbe), trebuie proclamată public prin comportamentul de zi cu zi, trebuie răspândită în jur printr-un mod creştin seducător de a-ţi trăi viaţa: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu din ceruri“ (Matei 7, 21). (…) Deci, păzirea poruncilor este o tehnică a creşterii duhovniceşti, un instrument de realizare a performanţei interioare. Creştem duhovniceşte în măsura în care investim eforturi în această direcţie, în măsura în care Îl punem pe primul plan pe Dumnezeu. Dacă vom ajunge la acest stagiu, atunci îl vom înţelege perfect pe Sfântul Apostol Pavel când spune: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea, un câştig!“ (Filipeni 1, 21).

Epoca noastră este una de dictatură a relativismului, când tot mai mult se instaurează în spaţiul public convingerea că nimic nu este sigur, că adevăr nu ar exista, ci doar adevăruri multiple, nenumărate, adică păreri, opinii, incapabile să confere certitudini care să ne piloteze viaţa. În această lume, în care deruta devine universală, Învierea Domnului vine cu un avertisment: indiferent de ideile pe care le colportăm, indiferent de cultura mutantă pe care o respirăm, indiferent de ideologiile cărora le-am devenit victime, ne aşteaptă pe toţi o ultimă şi zguduitoare evaluare, numită, în Biserică, Dreapta Judecată! Într-o lume a incertitudinilor, avem cu toţii o inzdruncinabilă certitudine: aceea că vom muri cândva! (…)

În încheiere, în calitate de arhipăstor, cu drag vă invit să vă fundamentaţi viaţa pe această certitudine, a propriei învieri, să vă cultivaţi viaţa duhovnicească prin prezenţa la sfintele slujbe şi să creşteţi în dragostea de Dumnezeu şi de semeni, precum ne cere Mântuitorul cel Înviat din morţi. Acum, când „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi, veşnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, pe Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit (fragment din Slujba Învierii), să ne consolidăm convingerea că după moarte urmează adevărata viaţă, în care vom gusta fericirea sau nefericirea, în funcţie de ceea ce merităm. Aşadar, să ne bucurăm împreună în aceste zile de mare praznic de Învierea Mântuitorului, garanţia propriei noastre Învieri.