Cuvânt din amvon: Cine sunt părinţii pustiei?

"Episcopii sunt părinţii noştri care ne învaţă potrivit Scripturilor", spunea Sfântul Pahomie cel Mare. Pe lângă această tradiţională numire, în grupările monahilor apare o nouă paternitate duhovnicească legată de darurile excepţionale ale înţelepciunii şi ale cuvântului. Noul sosit în pustie intra sub ascultarea unui bătrân pe care-l va numi "avva" al său, adică "părintele" său în Dumnezeu. Poporul creştin îi va numi pe "bătrânii" care conduceau pe alţi anahoreţi "Părinţii deşertului". Vom regăsi acest titlu şi în secolul al V-lea. În secolul următor, la monahii din deşertul Iudeii, acest titlu va desemna pe "bătrânii" mediior anahoretice din Egiptul Inferior. În Egiptul Superior, Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului chinovial (de obşte), şi succesorii săi vor fi numiţi şi ei "părinţi", nu însă "părinţi ai pustiei", comunităţile lor nefiind stabile în deşert, ci în vecinătatea Văii Nilului.

O altă întrebare retorică, legată în special de ethosul societăţii de astăzi, este dacă părinţii pustiului au fost nebuni sau sfinţi. Dar oare nu toţi sfinţii sunt nebuni în ochii unei înţelepciuni mult prea omeneşti? Nu este oare o nebunie să mergi să vieţuieşti în plin deşert şi să-ţi petreci toată existenţa făcând lucruri aparent absurde, precum udarea unui lemn uscat sau confecţionarea de coşuri pe care le arzi la sfârşitul anului? În apoftegma avvei Ioan Colov aflăm: "…că mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roade. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării". Răspunsul l-am putea da gândindu-ne la năzuinţa redobândirii paradisului pierdut, vie şi efervescentă în fiecare din noi. Dacă unii l-au căutat pe pământ, situându-l într-o regiune greu accesibilă, pentru alţii Edenul era echivalent cu Împărăţia cerurilor, un spaţiu duhovnicesc, dincolo de dimensiunile existenţei pământeşti. În contrast cu aceste viziuni parţiale, asceţii pustiului au refuzat să separe "tărâmul de aici" de cel "de dincolo", socotindu-se alături de Hristos şi luptând permanent pentru păstrarea acestui privilegiu. (Pr. Marius Bîrlădeanu)