Cuvânt din amvon: Evoluţia cultului euharistic în primele veacuri creştine

Până la sfârşitul secolului al II-lea, nu avem nici o mărturie despre existenţa unor construcţii speciale în care să se desfăşoare cultul creştin. Totuşi, datorită numărului în creştere al credincioşilor, se construiesc, în casele particulare, încăperi speciale pentru cult şi catehizare. Cu timpul, aceste adunări "euharistice" capătă numele de "eclesiae" - biserici. În timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau frângerea pâinii în locuri ascunse, numite catacombe. Din secolul al II-lea încep să se construiască cele dintâi biserici creştine cu destinaţie fixă: de săvârşire a cultului. Mărturiile sunt grăitoare în acest sens. Existenţa primelor lăcaşuri de cult este atestată în "Testamentum Domini" (cart. I, cap. 19); "Constituţiile Apostolice" (cart. II, cap. 57), "Didascalia celor 12 Apostoli", precum şi de izvoare literare care mărturisesc despre existenţa bisericilor creştine în secolul al III-lea: "Actele martirice ale Sfântului Marin din Cezarea Palestinei", Origen, Sfântul Grigorie de Nyssa (care aminteşte de o biserică mare zidită de Sfântul Grigorie Taumaturgul la Neocezarea) ("Viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul", P.E., col 1654, apud Ene Branişte, op. cit., p. 13). În toate aceste lăcaşuri de închinare, prezenţa Logosului se făcea simţită, atât prin frângerea pâinii (în mod real), cât şi în mod simbolic, începând din forma bisericii şi până la pictură şi obiectele de cult. Trebuie menţionat că există o mărturie despre existenţa unui sarcofag creştin din secolul al IV-lea, pe suprafaţa căruia Hristos Logosul este reprezentat ca Stăpân al Universului: Hristos cel Cosmic ("Viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul", P.E., col 1654, apud Ene Branişte, op. cit., p. 13). Între două cartuşe elaborat sculptate în centrul frizei de marmură de-a lungul sarcofagului stă Hristos îngropat, puţin mai înalt decât celelalte figuri aflate de o parte şi de alta a Sa. Sub picioarele Sale apare o personificare a cosmosului. "El trebuie să împărăţească", spune Pavel, "până ce va pune pe vrăjmaşii săi aşternut picioarelor Sale. Vrăjmaşul cel de pe urmă care a fost nimic este moartea" (I Corinteni 15, 25-26). (Pr. Sorin Vasile)