Cuvântul duhovnicului: Biserica este spital, nu tribunal

De ce ne spovedim? Fiindcă numai prin spovedanie ni se iartă păcatele, şi noi nu mai putem continua să trăim în starea dezordonată în care ne aflăm, în care păcatul ne ţine înlănţuiţi şi sentimentul de vinovăţie ne apasă. Remarca unui filosof că opusul stării de păcat nu este virtutea, ci libertatea, este foarte adevărată, căci păcatul ne leagă, ne înlănţuie, deşi, aparent, în starea de păcat ne-am simţit liberi să facem orice. Adevărata libertate, cea care ne umple sufletele de pace şi bucurie sfântă, este cea în care ascultăm şi urmăm poruncile lui Dumnezeu.

Când ne spovedim? Oricând ajungem în starea de criză sufletească. Nu trebuie neapărat să aşteptăm perioada postului. Ne spovedim totuşi mai des în posturi, fiindcă dorim ca aceasta să fie parte din pregătirea noastră pentru Împărtăşanie, dacă primim dezlegare de la duhovnic. Căci Împărtăşania nu se ia aşa de uşor cum îşi închipuie unii, ci trebuie multă pregătire pentru ea: post, rugăciune, milostenie, participare la sfintele slujbe la biserică şi, bineînţeles, părăsirea păcatelor făcute înainte. Cine se împărtăşeşte fără această pregătire o face spre osândă.

Unde ne spovedim? La preotul duhovnic, căci numai el ne poate ierta păcatele, nu în faţa unui zid sau a unui copac. Câte unul, în taină, şi nu împreună, în cor. Molitfa de dezlegare citită de preot în biserică are doar rolul de a ne pregăti pentru spovedania pe care urmează s-o facem, ea nu o înlocuieşte pe aceasta şi nu ne iartă, singură, pacatele. Preotul duhovnic este cel în faţa căruia ne deschidem sufletele cu cea mai mare sinceritate şi încredere. Uneori, îl găsim pe acesta repede, alteori îl căutăm o viaţă - este cazul celor care se spovedesc cu toată responsabilitatea, nu în fugă sau superficial, aşa cum se practică, din păcate, pe alocuri.

Cum ne spovedim? Mai întâi, cu multă părere de rău pentru slăbiciunile pe care le-am avut cândva şi care s-au finalizat în păcatele săvârşite de noi. Părerea de rău este adevărată atunci când amintirea păcatelor de altădată ne îndeamnă să lucrăm cu cât mai multă putere faptele credinţei creştine. Dacă ne amintim cu urme de plăcere ceea ce am greşit înseamnă că nu suntem pe deplin vindecaţi şi trebuie să luptăm împotriva păcatului, care bate la uşă cu postul, rugăciunea, spovedania, milostenia, legătura strânsă cu Biserica lui Hristos.

Apoi, ne spovedim cu multă atenţie. Ca să nu uităm, uneori ne notăm păcatele pe hârtie. Este foarte mare păcat să ne spovedim în grabă. Păcatele pe care nu le spunem la spovedanie nu numai că nu se iartă, ci aduc osândă celor care le-au ascuns. Cum spune rugăciunea de la molitfa dinainte de spovedanie: „Spuneţi fără de sfială toate câte le-aţi greşit; iar de veţi ascunde ceva, să ştiţi că toate păcatele de două ori mai mari le veţi avea“. În cazul în care cineva se împărtăşeşte fără să fi spus, în mod intenţionat, toate păcatele, devine fur de cele sfinte - păcat de moarte.

Nu trebuie să aşteptăm toate întrebările duhovnicului, ci să spunem noi înşine ceea ce ştim că am greşit. Nici nu este pedagogic ca preotul să întrebe chiar totul, căci poate da idei de a păcătui unora mai slabi. Mai sunt unii care se bucură că nu au fost întrebaţi de duhovnic anumite păcate, crezând că au scăpat basma curată. Zic ei: „păi, dacă nu m-a întrebat, n-am spus“, închipuindu-şi că se pot juca de-a amăgitul cu Dumnezeu. Cât despre formula: „Câte rele pe pământ, toate le-am făcut“, pe care unii o spun la spovedanie, crezând că prin asta ei, de fapt, îşi spun toate păcatele, este o absurditate.

Când ne mărturisim, spunem păcatele noastre, nu pe ale altora (soţ, noră etc.).

Păcatele nu trebuie spuse cu lux de amănunte, ci la modul general. De exemplu: „am furat“, sau „am vorbit de rău pe alţii“, fără să spunem ce zi era, dacă ploua sau alte detalii. La spovedanie ne acuzăm pe noi înşine, fără a ne căuta justificări de genul „diavolul m-a împins“, că nu este adevărat. Diavolul ne ispiteşte, dar săvârşirea păcatului stă la voia noastră, căci el nu ne poate forţa. Dacă ne judecăm noi pe noi înşine în faţa duhovnicului, nu vom mai fi judecaţi la Judecata de Apoi.

În sfârşit, la Spovedanie venim cu hotărârea sinceră de a ne strădui cu toate puterile să nu mai repetăm ceea ce am greşit. Nu este bine să ne lamentăm: „Vai, sunt cel mai mare păcătos“, dar să nu facem nimic să ne schimbăm. Pocăinţa noastră trebuie să fie lucrătoare, nu declarativă. Ce-a fost odată a fost, dar de acum înainte să fie cu totul altceva, după cuvintele Scripturii: „Faceţi-i pocăinţei roadă vrednică de ea“ (Mt. 3, 8), adică, dacă am furat înainte, acum să dăm multă milostenie, dacă am înjurat, acum să ne rugăm mai mult, dacă am vorbit de rău pe alţii, acum să vedem partea bună a celor din jur, dacă am lipsit altădată de la biserică, acum să participăm la cât mai multe slujbe. Pentru a putea lucra şi lupta contra patimilor din noi, ne asumăm şi primim îndeplinirea unui canon pe care ni-l dă duhovnicul. Canonul nu este o pedeapsă pentru ceea ce am greşit, ci un medicament duhovnicesc pentru a ne putea vindeca de rănile păcatelor săvârşite altădată şi care au lăsat urme în conştiinţa noastră, căci Biserica este spital, nu tribunal.

Cel puţin pe cât de mult am iubit păcatul înainte, tot atât de mult, dacă nu cu mult, mult mai mai mult, să-L iubim acum pe Dumnezeu, care ne cheamă, ne însoţeşte şi ne aşteaptă în împărăţia cerurilor.