Cuvântul ierarhului: Lumină şi umbre prezente în viaţa noastră

Asistăm cu toţii, mereu, cum toate în această lume sunt într-o continuă mişcare, cum oamenii se schimbă şi se succed, unul după altul, ca zilele, nopţile, anotimpurile, ca însăşi viaţa noastră. Nimic nou după căderea omului din fericirea paradisiacă într-o stare de tristeţe, îndepărtare de Dumnezeu, luptă pentru a trăi, dorinţă pentru a avea, ca, în final, toate acestea să ajungă pe marginea mormântului.

Ceea ce caracterizează astăzi mare parte a omenirii, în general, dar şi pe români, în special, este o dorinţă infinită de a poseda mai mult decât este necesar, fără efort şi fără multă osteneală. În viaţa şi fiinţa noastră a apărut, din cauza multor factori externi, o schimbare profundă de comportament, concepţie, percepţie asupra binelui şi dreptăţii, care, deseori, rămân pentru mulţi noţiuni abstracte sau, pentru şi mai mulţi, idei de care nu se mai ţine seama într-o societate a profitului, indiferenţei, lipsei de respect şi de educaţie.

Situaţii nemaiîntâlnite în trecut

Sociologii şi psihologii, dar şi preoţii noştri au întâmpinat situaţii nemaiîntâlnite în trecut, dar tot mai frecvente astăzi în viaţa copiilor, tinerilor în special, care, în număr tot mai mare, se neglijează pe ei înşişi, viitorul lor, relaţiile interumane, prietenia, adoptând un stil de viaţă bazat pe trăirea clipei fără discernământ şi responsabilitate. Tot mai mulţi elevi de şcoală privesc spre viitorul lor indiferenţi, tributari unei mass-medii agresive, violentă, unde răului i se spune bine, iar binelui - rău, unde valorile şi morala au devenit neinteresante şi lipsite de sens.

Se constată tot mai frecvent că virtutea hărniciei, munca, devine un lucru cu totul lipsit de interes, dar se doreşte o viaţă abundentă, cu mese copioase, fără a munci pentru ele, o viaţă în care să predomine plăcerea şi starea de inactivitate.

Paradoxal este faptul că se caută a se imita viaţa din Vestul Europei, prezentată adesea prin filme şi scenarii lipsite de realism, dar mai puţin virtutea muncii, unde acolo îşi are locul şi rolul ei bine definit în întreaga societate. Se caută peste tot oameni devotaţi, fideli, harnici, capabili de sacrificiu, din păcate puţini pot fi găsiţi cu astfel de virtuţi, pentru că realitatea vieţii devine tot mai haotică în lumea dezordonată în care puterea ameţitoare a profitului face obiectul zilnic al semenilor noştri.

Relaţiile bazate pe respect în familie, cu atenţia mărită asupra trecutului şi cu dorinţa de a trăi spre viitor, bazat pe credinţa în Dumnezeu şi valorile morale, devin inexistente, erodându-se zilnic.

Asistăm trişti la viaţa multor bătrâni care trăiesc clipele singurătăţii în sărăcie, uitare, lipsuri, dureri fizice, la care se adaugă dorinţa fierbinte de revedere a propriilor copii, care i-au părăsit, uitat, pentru care există doar interesul profitului şi al trăirii clipei.

Cauzele sunt multiple, de la simplul fapt că mulţi copii n-au fost călăuziţi spre calea şi viaţa Bisericii, unde virtuţile izvorâte din credinţă cuprind şi respectul, recunoştinţa, purtarea de grijă, vizibile la cei care trăiesc cu dorul vieţii celei veşnice şi al împărăţiei lui Dumnezeu.

La întrebările fireşti, realiste: cum şi-ar imagina tinerii astăzi o viaţă în care să nu lipsească virtutea şi respectul, răspunsurile sunt destul de evazive, lipsite de sens, care dau de gândit.

Evanghelia scrisă de tânărul Apostol Ioan tocmai a relatat starea unui om orb, care trăia în întunericul fizic, nesesizând frumuseţea acestei lumi, pentru el existenţa trupească fiind bazată pe mila altora, pe generozitatea şi compasiunea lor.

Orbirea acestuia era de natură fizică, în el însă puterea de a vedea realitatea vieţii acesteia şi a celei veşnice o descoperă Iisus Domnul, vindecându-l şi dăruindu-i şansa de a deveni un misionar al Luminii, Care luminează pe tot omul ce doreşte să trăiască în lumină.

Minunea deschiderii ochilor orbului ne reaminteşte de starea noastră, a oamenilor, de realismul vieţii, de orbirea în care mare parte a semenilor noştri trăiesc. Unii se nasc în familii educate, cu anumite concepţii asupra vieţii, dar care, lovindu-se de realitatea zilnică, alunecă spre orbire spirituală, spre întuneric, din care cu mare dificultate pot întrezări Lumina cea veşnică care luminează şi străluceşte tuturor celor care o caută şi doresc să le intre în propria viaţă. Cu toate frământările vieţii, cu toate surogatele zilnice, înşelătoare, amăgitoare, omul devine nemulţumit pentru că, pe lângă viaţa trupească, cea sufletească este mult mai importantă.

Orbul vindecat nu s-a grăbit să dea verdicte grele, ci doar s-a mulţumit să exprime un adevăr pe care l-a sesizat după ce i s-au deschis ochii: "Un lucru ştiu: că, fiind orb, acum văd" (Ioan 9, 25). Răspunsul dat de cel fost orb prezintă o mărturisire semnificativă de natură să ilustreze prefacerea lăuntrică pe care cel vindecat o trăieşte în doar câteva momente. Astfel se întâmplă cu cei care, luminaţi de puterea vindecătoare a Duhului Sfânt, pe care o găsesc în Biserică, devin pentru cei din jur purtători de lumină, faruri călăuzitoare care strălucesc în noaptea necunoştinţei şi a indiferenţei.

Vindecarea orbului din naştere l-a adus pe acesta la o viaţă nouă, luminată de puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, Care schimbă cursul vieţii, îndreptează anomaliile în măsura în care este chemat şi acceptat în viaţa noastră.

Se începe a se trăi imitându-se scenarii fictive care se transmit prin orice mijloc

Tragedia omului contemporan constă în aceea că, deşi bolnav, nu acceptă starea lui, ci afirmă contrariul; deşi orb sufleteşte, trăieşte în amăgirea unei cunoaşteri care, deseori, demonstrează întunericul şi nesiguranţa.

Problemele majore ale satelor noastre sunt legate de aspectul necredinţei şi al relaţiilor de familie tot mai controversate, la care se adaugă alcoolismul accentuat şi deprimant, întâlnit în mai toate parohiile şi comunităţile de oameni.

Exodul populaţiei tinere, fără perspectivă aici, dar şi fără o pregătire responsabilă şi temeinică, face ca abuzurile, exploatarea să fie la ordinea zilei în ţările care au devenit un nume arhicunoscut chiar de cei mai slabi şi ineficient pregătiţi în ale geografiei. Evenimentele legate de viaţa familiei: naşterea, botezul, cununia au devenit extrem de rare, iar şcolile duc lipsă acută de elevi, toate acestea cronicizându-se în golirea vieţii şi în decăderea valorilor familiei creştine, tot mai ameninţată acum, ca niciodată.

Familia nu mai priveşte numărul de copii ca binecuvântare, ci ca pe o povară, pentru că se asociază viaţa obişnuită cu scenarii derizorii din filme fără conţinut; copiii în familii numeroase trăiesc, se formează, împart ceea ce au puţin între ei, stabilindu-se relaţia de frăţietate şi legătura care-i uneşte, făcându-i umani şi sensibili la suferinţele celor din jur. Se începe a se trăi imitându-se scenarii fictive care se transmit prin orice mijloc şi care au un final tragic, dezumanizant.

Indiferenţa şi nepăsarea, cauze reale ale orbirii sufleteşti

Minunea vindecării orbului vine ca răspuns la întrebările zilnice, la starea de indiferenţă şi insensibilitate sufletească, la starea nefirească haotică în care trăim şi suntem ancoraţi în viaţa noastră cotidiană.

Indiferenţa şi nepăsarea, cauze reale ale orbirii sufleteşti, sunt pietre grele de ridicat din viaţa noastră, mai periculoase decât problematizarea şi sesizarea firească a lucrurilor, a propriei persoane, a sensului pentru care şi de ce trăim.

Atitudinea părinţilor orbului vindecat exprimă laşitatea şi nerecunoştinţa, interesul josnic şi ambiguitatea, pe care, din nefericire, o întâlnim şi astăzi, întocmai ca atunci. Împotriva evidenţei - fiul lor cel orb a fost vindecat acum -, pentru a nu pierde privilegiile pământeşti au adoptat atitudinea de a invoca maturitatea fiului lor fost orb, care putea fi responsabil de orice lucru chiar în infirmitatea lui, "cum vede el acum, noi nu ştim sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, va vorbi singur despre sine". Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: "Este în vârstă; întrebaţi-l pe el" (Ioan 9, 20-23).

Asumarea responsabilităţii mai ales în ceea ce priveşte identitatea şi fidelitatea credinţei a devenit tot mai greu de întâlnit.

În perioada comunistă se practica un teatru ieftin, care s-a perpetuat şi astăzi, sub alte forme. Apartenenţa la credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel mort şi înviat, implică asumarea şi mărturisirea ei cu toate consecinţele ce decurg. Nu putem fi credincioşi creştini cu viaţă de catacombe, ci, mai mult ca oricând, se cere o atitudine demnă, plină de curaj, de a mărturisi credinţa şi puterea ei. Întâlnim o atitudine nefirească, de neînţeles, inexplicabilă şi ilogică: "Eu am credinţa mea şi nu mă interesează Biserica"; aceasta ar aduce ca un fel de sincretism, în care fiecare crede ce vrea şi cât vrea, ori ceea ce ne-a întrebat şi descoperit Mântuitorul Hristos aflăm şi experimentăm numai în Biserica Lui.

Atitudinea părinţilor orbului, mereu prezentă şi în zilele noastre, demonstrează forme de apostazie, de lipsă totală de demnitate şi responsabilitate. "Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El. Totuşi, dintre căpetenii, mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă; căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu" (Ioan 11, 37-43).

Şi dacă ne gândim că tot ceea ce este omenesc este şi înşelător, limitat şi deseori unilateral, putem alege între ceea ce este veşnic şi ceea ce este efemer.

Nicăieri în scrierile sfinte ale Noului Testament nu se vorbeşte mai direct ca în Evanghelia Sfântului Ioan despre Lumină şi sensul ei în viaţa creştinului. Îndemnul Mântuitorului: "Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul, căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai Luminii" (Ioan 12, 35-36) este mai pregnant astăzi şi mereu, deoarece timpul în care trăim este amestecat cu mult întuneric, umbră; fiecare se află, dintre cei care nu cunosc Lumina, în stare de orbire, care-i conduce spre cădere, adesea neputând să se ridice din cauza indiferenţei în care se află. Dacă în trecut era un lucru firesc de a aparţine Bisericii, manifestându-se prin participare activă şi conştientă la viaţa ei, astăzi majoritatea a redus firescul la nefiresc, realul la ireal, contactul cu viaţa Bisericii devenind ocazional şi întâmplător, de multe ori fără nici o schimbare profundă a propriei vieţi, căci, în esenţă, viaţa creştină presupune schimbare, transformare, întoarcere la Dumnezeu, Izvorul vieţii, cu toată fiinţa. Este mult mai dureroasă calea întoarcerii în urma unor evenimente triste, prin pierderea celor dragi, prin suferinţe trupeşti, decât a fi mereu, în cursul acestei vieţi, în comuniune cu Biserica, care pregăteşte, culturalizează, educă, formează şi mângâie, încurajând, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este veşnică şi fără sfârşit.

Bucuria este sentimentul pregustării acestei împărăţii; dacă am umblat în lumină, am putut experimenta încă în această viaţă deplina bucurie izvorâtă din vederea şi trăirea în lumină. (*Intertitlurile aparţin redacţiei)