Icoana, slujbele bisericeşti şi lăcaşul de închinare - biserica - ne învaţă ce este Ortodoxia - Credinţa Ortodoxă; toate, fiecare în felul său, ne înalţă sufletele către Dumnezeu, ne fac să ne simţim mai aproape de Dumnezeu, să-L simţim prezent în sufletul nostru. Altfel spus: icoana, slujbele şi lăcaşul de închinare - prin arhitectura, forma sa - coboară pe Dumnezeu pe pământ şi înalţă pe om la Dumnezeu. Acest adevăr mântuitor îl mărturisim în cântarea Bisericii: "În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare..." (troparul de la sfârşitul Utreniei). Această lucrare duhovnicească, săvârşită în sufletul nostru de către icoană, slujbele bisericeşti şi lăcaşul de închinare, se datoreşte felului în care ele sunt făcute, alcătuite, dar şi faptului că ele sunt sfinţite. O precizare: icoana ca şi lăcaşul de închinare nu se sfinţesc dacă ele nu sunt făcute potrivit rânduielilor date de Biserică. Biserica a dat reguli precise cum trebuie să fie zugrăvită o icoană, cum săvârşim o sfântă slujbă şi cum trebuie construită o biserică. Atât slujitorul sfântului altar, cât şi pictorul, zugravul, arhitectul, constructorul trebuie să aibă, în afară de o bună pregătire profesională şi experienţă în domeniu şi pacea duhovnicească care se dobândeşte prin rugăciune, post, spovedanie şi cercetarea permanentă a bisericii. Din punct de vedere artistic, icoana, ca şi arhitectura bisericii, a cunoscut, în decursul veacurilor, unele forme noi de înfăţişare, iar slujbele, unele prescurtări sau adaptări, fără ca prin acestea să se îndepărteze de formele de bază şi fondul alcătuirilor celor dintâi. În icoană, lucrul principal îl reprezintă liniile desenului prin care se exprimă mişcarea trupului, iar prin aceasta - starea sufletească, mai bine zis, starea de sfinţenie a persoanei înfăţişate. În săvârşirea slujbelor, ne călăuzeşte tipicul care prevede unele schimbări de ordin practic fără a atinge părţile de bază care alcătuiesc slujba. În arhitectura unei biserici, trebuie să se respecte planul care înseamnă: cele trei abside şi împărţirea în trei compartimente: altar, naos şi pronaos; o turlă sau cel mult trei. Ce este mai mult este, uneori, de prisos. Avem biserici vechi şi fără turlă şi care sunt la fel de măreţe ca şi cele cu una sau trei turle. Monumentalitatea unei biserici nu este dată de volum, ci de armonizarea părţilor ei componente. Astăzi asistăm, oarecum, la îndepărtarea de adevărata frumuseţe a icoanelor şi a lăcaşurilor de închinare. Renaşterea a dat lumii nu icoane, ci tablouri religioase care arată frumuseţea trupului şi nu pe cea a sufletului, sfinţenia lui. Arhitectura lăcaşurilor de închinare neortodoxe este departe de a putea să ne facă, atunci când ne aflăm în ele, să ne simţim ca în cer; aceasta o mărturisesc chiar cei născuţi şi crescuţi în lumea acestor biserici; vizitând bisericile noastre, ei simt şi chiar ne-o mărturisesc că în ele stăpâneşte, ca şi în casele ţărăneşti, un duh de familiaritate, de apropiere sufletească între oameni şi Dumnezeu. Mulţi zic astăzi: să construim o biserică pentru mileniul trei, părăsind tradiţia ce-a fost până acum. Aceştia sunt cei care au pierdut simţul credinţei şi moralei credinţei ortodoxe, cei care au păşit pragul bisericii o singură dată: la botez, şi atunci aduşi de naşii lor. Poate că ei vor şi o Liturghie şi chiar o Sfântă Scriptură a mileniului trei!? Pentru a nu greşi, este bine a respecta învăţătura Bisericii cu privire la zugrăvirea icoanei, săvârşirea slujbelor şi construirea bisericilor. Să construim biserici şi să le pictăm numai cu aprobarea Bisericii, adică cu aprobarea Comisiei de Pictură şi Arhitectură a Sfintei Patriarhii. Nerespectând această rânduială, construind şi pictând cum nu trebuie, greşim faţă de învăţătura sănătoasă şi mântuitoare a Bisericii. Să luăm aminte la cuvintele proorocului Ieremia: "Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă...".
.jpg)
