Cuvântul monahului: Chipul monahului sau al călugărului desăvârşit

„Monahul, spune părintele părintele Sofian Boghiu, la originea sa, este, şi el, o fiinţă omenească, cu slăbiciuni şi neputinţe. Până să ajungă la starea de înger în trup, până să ajungă la blândeţea, la smerenia şi la pacea lăuntrică făgăduită de Mântuitorul Hristos, are nevoie de multă osteneală şi luptă cu sine însuşi, cu firea sa pătimaşă. De obicei, însă, aceia care îşi aleg viaţa de mănăstire au şi o chemare din partea lui Dumnezeu. Şi dacă asemenea persoane adaugă la înclinările lor duhovniceşti şi strădaniile lor omeneşti - prin rugăciune atentă şi stăruitoare, prin asceză înţeleaptă, călăuzită de duhovnic, prin smerenie sinceră şi prin pază severă faţă de întinăciunile vieţii - dobândesc încet-încet bucuria prezenţei lui Dumnezeu în inima lor şi dragostea creştină, curată, faţă de aproapele. Un asemenea om îmbunătăţit, care prin nevoinţă benevolă s-a curăţit în bună parte de răul din el, care şi-a apropiat sfinţenia şi a dobândit deprinderea faptei bune, în mod instinctiv se abate de la rău şi iubeşte binele. El nu-şi lipeşte inima de bucuriile vinovate şi de bunurile acestei vieţi şi, fără să urască aceste bunuri, el le împarte cu dragoste celor lipsiţi.“

Viaţa monahală este o problemă de vocaţie şi consacrare. De aceea, Sfinţii Părinţi, „rapsozi“ ai frumuseţilor acestui fel de vieţuire, prezintă în ample pagini şi calităţile duhovniceşti de excepţie ce trebuie să împodobească viaţa călugărului.

Cea dintâi dintre ele o constituie credinţa statornică în ajutorul lui Dumnezeu, Cel Căruia el I-a închinat viaţa. Fără această credinţă puternică în Părintele ceresc, nu ar fi posibil nici un fel de urcuş duhovnicesc. Dumnezeu este Cel care întăreşte puterile ascetului în lupta împotriva ispitelor, Cel Care îl ajută să le biruiască pe acestea şi Cel de la Care îşi primeşte apoi cuvenita răsplată pentru virtuţile dobândite cu atâta renunţare şi nevoinţă.

Rodul binecuvântat al credinţei îl constituie frica de Dumnezeu, care îl conduce pe călugăr la împlinirea exemplară a voturilor asumate, precum şi a oricărei fapte bune. Spre deosebire de frica de lume care îl înspăimântă şi îl robeşte pe omul firesc, frica aceasta de Dumnezeu îi dă monahului conştiinţa unei cenzuri sau a unei frâne morale. El nu mai cade atât de uşor în păcat, fie el oricât de mic, ci simte mereu îndemnul de a privi şi a urca tot mai sus.

Pe măsură ce progresează în acest fel virtuos de vieţuire, frica aceasta de pedepse se transformă în frica duhovnicească de a nu mai supăra pe Părintele ceresc Cel bun, iubitor şi îndelung-răbdător.

Viaţa călugărului îmbunătăţit trebuie să fie împodobită şi cu virtutea ascultării şi a răbdării necazurilor cu nădejde. Viaţa monahală este, în sine, o jertfă, o ascultare şi o răbdare a tuturor încercărilor şi ispitelor prilejuite de diavol şi de lume. Din acest motiv, cel ce doreşte să progreseze în această viaţă trebuie să ştie că ea este una ispitită, că încercările şi cursele răsar la tot pasul şi, în acelaşi timp, să fie învăţat să le îndure cu multă răbdare şi nădejde.

Prin nădejde, el face un salt din viaţa aceasta, ale cărei greutăţi le-a simţit şi purtat din plin, în viaţa cea veşnică, care este pentru el o adevărată certitudine. El simte această nădejde creştină ca o siguranţă şi o putere duhovnicească, ce îl întăreşte în faţa valurilor ispitelor şi greutăţilor acestui fel de vieţuire.

Mai bine şi mai mult decât oricine, monahul înţelege că viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, iar cele înţelese duhovniceşte (necazurile) ne-o înjumătăţesc. Monahul înţelege mai bine decât oricine că acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti: împreuna-pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplătirii, pe măsura eforturilor noastre ascetice.

Călugărul îmbunătăţit este chip al bunătăţii, blândeţii şi smereniei. Însuşi numele său de călugăr trebuie să-l mărturisească a fi bătrân frumos şi bun, în ciuda vârstei sale. Fie el oricât de tânăr, el trebuie să aibă frumuseţea duhovnicească a unui bătrân îmbunătăţit, a cărui viaţă este împodobită cu virtuţi creştine, între care să exceleze smerenia, bunătatea, blândeţea, iertarea şi iubirea.

Căile de dobândire a acestor virtuţi, ce trebuie să împodobească viaţa monahului îmbunătăţit, sunt pocăinţa permanentă sau neîncetată, ca o stare fiinţială a sufletului creştin, vieţuirea în ascultare faţă de un părinte duhovnicesc, voce a lui Dumnezeu în viaţa sa şi spre a sa mântuire, şi, în mod deosebit, rugăciunea, pe care el caută să o permanentizeze, să o transforme dintr-un eveniment într-o stare, o respiraţie a duhului.