Cuvântul monahului: Sfinţenia este iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de oameni

„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt“ (I Petru 1, 16)

Când rostim cuvântul „sfinţi“, gândul nostru se îndreaptă instantaneu către acei creştini cu profundă vieţuire duhovnicească, plini de fapte de bunătate şi pietate pilduitoare, pe care Biserica îi socoteşte vrednici a fi veneraţi în evlavia creştină.

Sfinţenia este iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de oameni şi se dobândeşte prin intensitatea maximă a trăirii dragostei creştine şi a tuturor valenţelor ei. Sfinţii sunt oameni care încă din viaţa lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică, devenind „casnici ai lui Dumnezeu“ (Efeseni 2, 9), „prieteni ai lui Dumnezeu“ (cf. Ioan 15, 14; Iacob 2, 23), după cum îi numeşte Sfânta Scriptură.

Cinstindu-i pe sfinţi, noi Îl cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Care a dat acestora harul Său, ca prin ajutorul Lui şi ostenelile lor să devină persoane bineplăcute Sfintei Treimi. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu ceea ce face omul contează pentru viaţa veşnică, ci ceea ce este el, dacă este asemenea lui Iisus Hristos Domnul nostru sau dacă este diferit şi neasemănător Lui. Şi spune: În viaţa viitoare creştinul nu este cercetat dacă s-a lepădat de lumea întreagă pentru dragostea lui Hristos, sau dacă şi-a împărţit bogăţiile sale săracilor, sau dacă a postit, sau a privegheat, sau s-a rugat, sau a plâns, sau s-a tânguit pentru păcatele sale, sau dacă a făcut orice alt lucru bun în această viaţă, ci este cercetat cu grijă dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum un fiu seamănă cu tatăl său.

Astfel, sfinţii, fiind oameni creaţi după chipul lui Dumnezeu, au dorit, au lucrat şi au dobândit asemănarea cu Hristos, Dumnezeul-Om. Prin oameni se arată sfinţenia şi slava lui Dumnezeu, iar sfinţii sunt cei care s-au străduit să pună în evidenţă sfinţenia şi slava lui Dumnezeu, prin viaţa lor. Sfinţii sunt cei care au făcut vădite în lume aceste însuşiri dumnezeieşti, iar Dumnezeu, în dragostea şi dreptatea Sa nemărginite, îi aşază la loc de mare cinste întru împărăţia şi Biserica Sa. Slava sfinţilor îşi are izvorul în slava lui Dumnezeu, şi acest lucru se arată în cult, în miridele care-i reprezintă şi care sunt aşezate în jurul Agneţului, care se preface în Trupul lui Hristos. Săvârşirea fiecărei Sfinte Euharistii este atât spre slava Mântuitorului Hristos, cât şi spre slava sfinţilor. În fiecare sfânt Se sălăşluieşte Domnul Iisus Hristos, prin dumnezeirea şi umanitatea Sa, sfântă şi sfinţitoare, izvor al harului.

Prin Taina Sfântului Botez toţi creştinii sunt chemaţi la sfinţenie, devenind o făptură nouă ce participă la sfinţenia lui Hristos. Existenţa sfinţilor este mărturia puterii sfinţitoare a Mântuitorului Iisus Hristos asupra umanului şi asupra umanităţii prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului dumnezeiesc. Istoria dezvoltării cultului sfinţilor în întreaga Biserică ne arată că, încă dintru început, fiecare Biserică locală declara şi rânduia pe eroii credinţei în rândul sfinţilor. Canonizarea unor noi sfinţi ai Bisericii se săvârşeşte de către fiecare Biserică Autocefală, prin dreptul Sfântului şi Îndreptătorului Sinod, care, printr-un act solemn, proclamă introducerea în rândul sfinţilor a acelor creştini care se bucură de cinstire pentru viaţa şi faptele lor alese, în mod statornic şi de o îndelungată perioadă de timp. Semnele cele mai evidente ale sfinţeniei sunt socotite moartea martirică, mucenicia şi mărturisirea lui Hristos până la moarte. Condiţiile de fond pe care o persoană trebuie să le îndeplinească spre a fi aşezată în rândul sfinţilor sunt: 1. ortodoxia credinţei; 2. sfinţenia vieţii (proslăvirea lui de către Dumnezeu prin diverse daruri); 3. fapte minunate şi cinstirea lui în evlavia populară.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit în calendar numeroşi sfinţi cinstiţi de întreaga Ortodoxie, martiri daco-romani din primele secole creştine, mărturisitori şi trăitori ai Evangheliei, care au odrăslit din neamul românesc.

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, arată, în lucrarea sa Proloage sau Viaţa şi Petrecerea Sfinţilor (Iaşi 1682-1686), temeiurile puternice ale cinstirii sfinţilor în Biserica noastră. Într-o însemnare autobiografică, evocând o vizită făcută la Kiev, cu prilejul închinării la moaştele sfinţilor de la Lavra Pecerska, menţionează, pentru prima dată în acest context, sfinţi români cu profundă trăire a isihiei, cu viaţă plină de virtuţi duhovniceşti. Sfântul Dosoftei se adresează cititorului: „Să ştii că puţine zile sunt peste an să nu fie sfinţi într-însele de la ţara rusească (…). Mulţi sfinţi se fac la ruşi şi până astăzi se fac (…). Dar tocmai şi din Rumâni mulţi sunt care am văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-a căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia; am sărutat şi sfintele moştii. Apucat-am în zilele noastre părinţi nalţi la bunătăţi şi podvig şi plecaţi la smerenie adâncu: Părintele Chiriac de la Bisericani…, Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca arhiepiscopul cel sfânt şi minunat, Inochentie de la Probota (…). Că Dumnezeu, Sfinţia Sa, nici un neam de rodul omenesc pe pământ nu lasă nepartinic de darul Sfinţiei Sale. Că peste tot au atins mila Sa şi-a deschis tuturor uşa de spăsenie…“ (Viaţa şi Petrecerea Sfinţilor. Proloage, Iaşi, 1682-1686, f. 151 v.).