Cuvântul parohului: Despre Botez

Fiecare om poate să spună că generaţia lui trăieşte vremuri diferite şi că are de îndeplinit anumite îndatoriri pentru societate. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre credinţă. Moştenim ceva şi trebuie să transmitem mai departe ceea ce am primit, dar, dacă se poate, să şi îndreptăm ceea ce au stricat, poate, alţii. Unii spun că ne aflăm în secolul vitezei şi, atunci când vine vorba de rugăciune sau de anumite Sfinte Taine, au tendinţa de a grăbi lucrurile sau de a sări peste ceea ce consideră că nu este important. Voi încerca, în continuare, să descoper câte ceva, pentru a fi de îndreptare pentru cei ce vor să transmită ceva corect urmaşilor.

E bine ca fiecare să ştie că are datoria sfântă de a transmite credinţa în primul rând copiilor săi. În acest sens, chiar de la naştere, începem să ne pregătim pruncul pentru a fi primit şi el în sânul Bisericii: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor“ (Ioan 3, 5). La opt zile de la naştere trebuie să chemăm preotul în casa noastră pentru a pune nume copilului. În acest sens, mama pregăteşte un vas curat cu apă proaspătă, busuioc şi o lumânare. Cu pruncul în braţe, cu capul pe mâna dreaptă, mama se aşază în genunchi, spre icoana de la răsărit, şi ascultă cu atenţie rugăciunile ce se citesc femeii leuze, prin care se cere lui Dumnezeu însănătoşire grabnică şi iertare de păcate. În unele locuri mai este obiceiul ca moaşa să vină în prima zi de la naşterea pruncului la Biserică pentru a lua Agheazmă, dar, din păcate, ei consideră că acest lucru este suficient şi nu mai cheamă preotul acasă, mama fiind astfel lipsită de rugăciunile pentru leuză. De aceea, să fim cu mare băgare de seamă. După ce preotul citeşte aceste rugăciuni, se roagă şi pentru moaşa care ridică pruncul şi pentru toţi cei care stau în ajutorul mamei, pentru că, chiar din vechime, mama se considera a fi plină de necurăţie timp de patruzeci de zile şi cei ce se atingeau de ea nu puteau intra în biserică. După acestea se însemnează pruncul, binecuvântându-l la frunte, la gură şi la piept. Chiar dacă pruncul nu e botezat, se cere ajutorul Sfântului care ocroteşte acea parohie pentru a avea grijă şi de acest copil. Preotul, în cadrul unei rugăciuni speciale, îi pune numele şi apoi ia pruncul în braţe în faţa icoanei şi îl închină în chipul Crucii.

Pentru cei mai mulţi, evenimentul cel mai important este Botezul copilului, şi pe bună dreptate pentru că acum contribuie cu adevărat la aducerea unui prunc în sânul Bisericii. Din păcate, şi acum se fac unele greşeli. Consideră că Botezul este acea petrecere unde, la un moment dat, preotul afundă copilul în apă şi apoi aşteaptă darurile de la naşi. Să nu uităm că Botezul este prima Sfântă Taină pe care un om o primeşte. Pentru acest lucru se caută un naş copilului, care să fie mai în vârstă, să fie la rândul lui botezat, pentru că îşi va lua angajamentul înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii că finul va fi crescut ca un bun credincios. De aceea, părinţii să aibă grijă ca naşii să îndeplinească aceste condiţii.

Taina Botezului poate fi săvârşită în orice zi a anului şi e bine să se facă cât mai repede, mai ales dacă pruncul e firav. În legătură cu acest lucru s-a creat obiceiul greşit ca pruncii să se boteze doar în afara postului, pentru a se face petrecere după săvârşirea Botezului. Singurul lucru pe care trebuie să-l ştim este acela că Botezul nu se săvârşeşte decât în Biserică, după cum ne spune canonul 59 al Sinodului al VI-lea. Naşul, însoţit de moaşă cu pruncul în braţe, vine la biserică pregătit cu puţin untdelemn, faşă, făclie prinsă şi pânză albă. Indiferent cât de grăbiţi ar fi toţi, rânduiala trebuie respectată, iar naşul să fie atent la tot evenimentul, pentru a răspunde cerinţelor. Un lucru peste care azi se trece cu uşurinţă de către unii este acela că naşii trebuie să rostească Simbolul de credinţă. Este una dintre primele îndatoriri ale naşului, ca părinte duhovnicesc. De aceea, naşul, dacă nu ştie, trebuie să înveţe Crezul înainte de a boteza.

Un lucru care se uită adesea de părinţi, după ce botează pruncul, este îmbisericirea. Când se împlinesc patruzeci de zile, pruncul se aduce la biserică de către mamă şi de naş. Mama cu pruncul nu intră în biserică, ci aşteaptă în pridvor să vină preotul. Ca şi acasă, se aşază în genunchi cu pruncul în braţe şi ascultă rugăciunile pentru mamă şi pentru prunc, pentru a putea intra „fără osândă“ în biserică, iar pruncul - pentru a fi „binecuvântat, întreg la minte şi cu bună pricepere“. Apoi, preotul ia pruncul în braţe şi îl închină la toate icoanele. Dacă e băiat este dus şi în altar, dacă nu - este pus în faţa uşilor împărăteşti, de unde îl va ridica naşul, iar dacă nu este de faţă acesta, îl va ridica mama, pentru a-l împărtăşi.

Cel care a făcut aceste lucruri, ca părinte sau ca naş, poate spune că a participat şi el cu ceva la transmiterea dreptei credinţe şi că nu se lasă copleşit de greutăţile acestei lumi.