Cuvântul parohului: Maica Domnului de la Rediu-Tătar, salvatoarea neamului românesc

Pe Valea Rediului, aşezare paleolitică, până mai ieri plină cu stuf şi iazuri pitoreşti în hrubele de la Capul Rediului, Zof şi până la pădurea Mârzeşti, şi-au găsit adăpost, alături de pustnici şi călugări care erau sub ascultarea Mitropoliei de la Iaşi, păstori de animale (păcurari şi munteni), vânători şi lucrători ai pădurii, simbriaşi ai domniei, boieri, chiar şi domni şi domniţe de seamă ai Moldovei. Fie că erau moldoveni sau străini, aceştia petreceau în acelaşi duh de bucurie creştină sub acoperământul Sfintei Fecioare Maria, care ocroteşte aceste meleaguri. Pe vârful cel mai înalt al Văii, la Capul Rediului, înaintaşii au construit mai întâi, din lemn, o sfântă biserică şi au înzestrat-o cu frumoase odoare şi icoane. Între stejari şi tei, între crini sălbatici şi narcise, şi-au săpat locul de veci, dorind să se bucure veşnic de protecţia Sfintei Maici. Deasupra bisericii, în locul numit „Cieri“, se află Izvorul Generalului. Acest izvor din vârful dealului are o istorie aparte. La vreme de secetă, lumea venea să ia apă tocmai de aici. Nimeni nu ştie dacă a secat vreodată şi nici cum a apărut la o aşa înălţime. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, lângă acest izvor şi-a instalat cartierul general Marele Stat Major al Armatei române. Generalul îşi avea reşedinţa într-un bordei acoperit cu patru rânduri de stejari, puşi în formă de cruce unul peste altul, pentru a-l proteja de proiectile. De aici, ca un şoim, de la cea mai mare înălţime, vedea câmpul de bătălie până la Stânca Roznovanului şi dirija întregul arsenal militar de apărare a neamului. Izvorul de apă nu a secat atâta timp cât armata a stat aici, din februarie până la 23 august 1944. Ziua nu mai era zi, şi noaptea nu mai era noapte. O priveghere continuă. În biserica din Rediu candelele erau aprinse continuu; slujbele n-au încetat . Generalul şi episcopul se întâlneau mereu, fie zi, fie noapte. Biserica adăpostea şi primea pe cei în mare nevoie şi strâmtorare. Ochii neamului erau aţintiţi aici. Soldaţii primeau zilnic anafură, sărutau şi se rugau în faţa icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni. Acest chip deosebit al Maicii, îmbrăcată în veşmânt alb, împărătesc, din secolul al XVII-lea, a făcut minuni cu ostaşii români, care au rezistat incredibil timp de şase luni în tranşee, salvând neamul românesc. Nimeni nu a renunţat la poziţia sa de luptă. Toţi aveau încrederea că Maica Domnului, ocrotitoarea acestei sfinte biserici şi a locurilor de aici, le va aduce biruinţa. Generalul le-a ordonat să nu cedeze în faţa duşmanului: ,,dacă nu rezistăm, odată cu noi vor muri şi cei de acasă“. După serbarea Adormirii Maicii Domnului, minunea în neamul românesc se produce. De aici, din izvorul acesta plin de har, s-a revărsat asupra neamului românesc speranţa renaşterii. Solii neamurilor au pecetluit, împreună cu generalul, o alianţă nouă, favorabilă unităţii României. Biserica şi locurile acestea păstrează încă multă vreme amintirea acelor nemiloase şi barbare clipe. În vremea secetei din 1946-1947, mila Sfintei Maici s-a arătat din nou fiilor şi fiicelor din Rediu. Era nevoie de ploaie. Toţi alergau să ia apă de la izvor. Acesta nu a secat. Din îndemnul credincioşilor păstoriţi de preotul Petru Ursache, Sfânta Mitropolie deleagă pe diaconii Teoctist Arăpaşu şi Florin Caşcaval pentru a însoţi cortegiul cu Sfânta Cuvioasă Parascheva şi a face rugăciuni de dezlegare a uscăciunii la Izvorul Generalului. Au fost aduse, pe lângă moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, şi icoanele din Biserica Rediu lui Tătar, printre care erau cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în veşmânt alb împărătesc şi a Sfântului Mucenic Ştefan, cele mai vechi din zona de nord a Iaşiului. La jumătate de oră după terminarea rugăciunilor pentru ploaie, s-a revărsat asupra Văii Rediului o ploaie torenţială care a curăţit toate dealurile şi văile de sângele vărsat în timpul războiului. Soborul şi credincioşii nu s-au mai putut întoarce pe dealurile dinspre Iaşi, ci s-au coborât la sfânta biserică şi au făcut mulţumirile, apoi soborul s-a întors pe alt drum la Sfânta Mitropolie. Ajuns mitropolit al Moldovei, apoi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, diaconul de atunci, Teoctist Arăpaşu, a dorit să fie amintită această minunată grijă a Maicii Domnului pentru creştini şi, în dese rânduri, a susţinut din fondurile sale şi ale Sfintei Mitropolii restaurarea bisericii şi a cimitirului eroilor patriei din jurul ei. Astăzi, biserica este în prag de restaurare şi aşteaptă ca fiii ei să fie din nou uniţi în aceeaşi dragoste şi în acelaşi duh, pentru aceeaşi cauză.