cuvântul parohului: Tradiţie şi comuniune la hramul Mănăstirii Vorona

Neam evlavios şi căutător de veşnicie, poporul român şi-a însemnat unele zile din timpul anului ţinând seama şi de folosul duhovnicesc al timpului. Astfel, în viaţa satului românesc, pe lângă marile praznice împărăteşti de peste an, praznicul Învierii Domnului şi cel al Naşterii Domnului, pline de semnificaţii, dar şi de bogate tradiţii şi obiceiuri populare, tradiţia hramului a ocupat şi continuă încă să ocupe un loc destul de important. Din nefericire, în multe zone, astăzi, tradiţia hramului în multe comunităţi a fost golită de semnificaţiile spirituale, totul reducându-se doar la nişte tradiţii formale. Însemnătatea zilei nu mai este dată de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, a comuniunii în Hristos, ci de alte aşa-zise valori, valori ale unei societăţi de consum.

Mănăstirea Vorona, încă de la începuturile ei, după unii - secolul al XVI-lea, după părerea altora - secolul al XVII-lea sau chiar mai târziu, a reprezentat un reper spiritual deosebit de important nu numai pentru satele din cuprinsul Voronei, ci pentru întreaga vale a Siretului din această zonă a ţării. Una dintre cele mai importante dovezi este importanţa de care se bucură hramul Mănăstirii Vorona. În fiecare an, în ziua de 8 septembrie, praznicul împărătesc al Naşterii Maicii Domnului, creştinii din satele Voronei şi din comunele învecinate acesteia, împreună cu alţi pelerini umplu curtea acestei vetre monahale pentru a participa la Sfânta Liturghie din ziua hramului. Liturghia reprezintă cel mai important moment în tradiţia hramului, moment de mulţumire adusă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor, dar şi de comuniune euharistică a credincioşilor.

La Vorona, în decursul timpului, potrivit datinii, creştinii, după ascultarea cuvântului Evangheliei şi a tâlcuirii lui de către ierarh, la sfârşitul Sfintei Liturghii, după ce primeau şi anafură, se strângeau şi la agapa creştină, masa bucuriei întâlnirii credincioşilor creştini. Numărul celor prezenţi fiind adeseori atât de mare, curtea mănăstirii devenea neîncăpătoare şi mulţi dintre cei veniţi la hram erau nevoiţi să se aşeze la masă şi în poiana mănăstirii, acolo unde îşi aveau căruţele şi caii cu care veniseră atâta drum până la mănăstire. După ce stăteau la masă, creştinii mulţumeau lui Dumnezeu şi întindeau hora, prilej cu care cei tineri se prindeau în joc, iar cei mai în vârstă, de pe margine, vorbeau, depănând amintiri sau făcându-şi socoteli pentru viitor. Hora a reprezentat un alt moment important din viaţa satului românesc de odinioară. Era organizată în zi de duminică sau sărbătoare, de obicei după-amiaza, pe tăpşanul din faţa bisericii. Hora a definit generaţii de-a rândul, ca o trăsătură a ţăranului român. În viaţa satului românesc, duminica şi sărbătorea au fost zile ale comuniunii: dimineaţa prin Sfânta Liturghie, iar după-amiaza la hore. Un moment de răscruce l-a reprezentat pentru tradiţia hramului Mănăstirii Vorona anul 1959, când autorităţile comuniste, prin Decretul 410, au pustiit şi închis multe mănăstiri. Câţiva ani, Mănăstirea Vorona, una dintre cele mai frumoase şi cunoscute mănăstiri româneşti, a devenit magazie şi chiar grajd pentru Cooperativa de producţie. Mănăstirea a fost redeschisă în anul 1968 şi tradiţia reînnodată. Pentru că oamenii căutau mănăstirea şi veneau într-un număr tot mai mare, în special în ziua hramului, pe 8 septembrie, s-a hotărât ca hora de altădată să fie transformată într-un festival folcloric cu numele „Serbările Pădurii“. O vreme, festivalul a fost organizat, în ciuda tradiţiei, în timpul Sfintei Liturghii, însă prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, în decembrie 1989, şi-a reluat locul, respectiv în după-amiaza zilei de 8 septembrie. După 1989 a existat riscul ca festivalul să nu mai aibă loc din cauza dificultăţilor financiare şi nu numai. Hora de altădată, devenită acum festival, a reuşit să reziste datorită unor oameni de suflet, care, în ciuda dificultăţilor, au luptat pentru continuarea tradiţiei. Cea mai gravă dificultate nu este criza materială sau politică, ci ceea ce generează crizele: criza spirituală. Dezrădăcinarea neamului românesc timp de decenii, îndepărtarea de valorile tradiţionale şi înlocuirea lor cu altele străine de fiinţa neamului românesc creştin, atât în perioada comunistă, cât şi în cea consumistă, a favorizat apariţia crizei spirituale. Revenirea la valorile tradiţionale autentice constituie o prioritate pentru cei ce ar trebui să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Hramul Mănăstirii Vorona adună şi astăzi mii de creştini, din partea locului sau veniţi de departe, care vor să asculte, asemenea multor generaţii în decursul vremii, cuvântul ziditor de suflet al Evangheliei, călăuză spre unirea cu Hristos în veşnicie, şi totodată să vadă şi să asculte ceea ce a rodit frumosul suflet al neamului românesc: cântecul şi dansul popular. Dincolo de umbrele vremurilor pe care le trăim, nădăjduim ca Bunul Dumnezeu să ne călăuzească spre redescoperirea şi păstrarea valorilor creştine, ale valorilor româneşti autentice împletite atât de armonios în tradiţia hramului.