Cuvântul profesorului: Inima, locul primirii şi receptării harului dumnezeiesc

Rugăciunea este, la început, una rostită, vocală. Însă, pe măsura detaşării de imaginea lucrurilor, rugăciunea se interiorizează, se concentrează, trecând, mai întâi, de la etapa vocală, prin faza de rugăciune a minţii. Şi aceasta are, la rândul ei, mai multe trepte, pornind de la cugetarea şi concentrarea tot mai deplină la cuvintele rugăciunii, prin eliminarea gândurilor, închipuirilor sau amintirilor legate de cele ale lumii.

Pe măsura eliberării de ceea ce este exterior sufletului, pe măsura interiorizării ei, rugăciunea se coboară din minte în inimă, devenind dintr-o rostire sau depănare, la început, mai mult exterioară, mecanică, a rugăciunii, simţire a ei, trăire a ei, experiere a prezenţei lui Dumnezeu, Primitorul rugăciunii noastre.

În legătură cu rugăciunea, spiritualitatea ortodoxă vorbeşte despre păzirea minţii şi a gândurilor, despre veghere sau trezvie, prin care mintea se unifică şi se adună din scindarea pe care i-o provoacă gândurile, îşi reface unitatea şi simplitatea ei originară, premiză a înălţării ei spre Dumnezeu - Mintea Primă şi Cea Una.

Precum subliniază scrierile ascetice, trezvia, deşi legată de lucrarea şi mecanismele inimii, nu este o simplă tehnică spirituală, cu atât mai puţin intelectuală, un simplu exerciţiu sau o performanţă raţională, ci rodul unei lucrări constante, rezultatul unei opere ascetice susţinute. Din acest motiv, scriitorii filocalici vorbesc despre asceza minţii, asceză care merge până la răstignirea şi moartea ei mistică, spre învierea şi înălţarea ei duhovnicească. Ea îşi dobândeşte, astfel, unitatea şi simplitatea ei, coborându-se în adâncul ei tainic - inima, în întâlnire fericitoare cu Domnul Împărăţiei lăuntrice.

La rândul ei, inima - centrul trupesc şi duhovnicesc al omului, locul de sinteză al întregii vieţi şi centrul fiinţei umane, realitatea ultimă şi esenţială a existenţei umane, cadrul legăturii şi prezenţei lui Dumnezeu - are un caracter tainic, tulburător, majestuos, misterios şi, din această cauză, neelucidat.

Inima, potrivit spiritualităţii filocalice, se află la hotarul dintre Dumnezeu şi noi, fiind profunzimea indefinibilă a omului, centru al sinelui, al eului, organul şi facultatea de sinteză a întregii fiinţe şi existenţe umane, legate de transcendent. Inima omului este centrul unificator al tuturor energiilor trupeşti şi sufleteşti, al întregii fiinţe şi persoane, centrul de sinteză a tuturor puterilor şi facultăţilor umane, locul primirii şi receptării harului dumnezeiesc, spaţiu al întâlnirii cu Dumnezeu.

În legătură cu inima, ascetica răsăriteană vorbeşte despre centrul lucrărilor duhovniceşti inferioare, paranaturale - subconştientul patimilor - şi despre centru al lucrărilor duhovniceşti superioare, supranaturale - supraconştientul sau transconştientul.

În timp ce inima, ca subconştient al patimilor, reprezintă "memoria vibraţiilor şi a faptelor noastre pătimaşe, întipărită în fiinţa noastră, legată de latura biologică a ei"(1), supraconştientul sau transconştientul este "centrul ascuns al minţii, ca faţă a ei întoarsă spre Dumnezeu"(2), "memoria actelor spiritualizate şi potenţa energiilor superioare"(3). Descoperirea acestuia se face prin trezvie.

Inima este loc al ispitei, al războiului nevăzut, al luptei dintre Dumnezeu şi ispitele diavoleşti. Cea care o păzeşte de şoaptele cele rele a ispitelor viclene este rugăciunea lui Iisus.

Aşadar, esenţialul în rugăciune este adunarea minţii din rătăcirea şi vagabondarea ei, de la cele exterioare şi periferice la cele interioare, cufundarea ei în inimă şi ocuparea ei neîncetată cu Dumnezeu.

În această stare a rugăciunii se realizează unirea dintre Dumnezeu şi suflet, printr-un act de primire a lui Dumnezeu, un act duhovnicesc de sălăşluire a Duhului Sfânt în minte şi de intrare a minţii în Dumnezeu; "Dumnezeu coboară, iar sufletul se urcă; Dumnezeu binevoieşte, iar sufletul se roagă, primeşte şi se sileşte"(4). Aceasta se petrece în stare de curăţie deplină a inimii, pe care părintele profesor D. Stăniloae o defineşte a fi "o sensibilitate deosebit de delicată şi de fină a omului, eliberat de pornirile egoiste inferioare. Ea e proprie celor care nu au mintea umplută de tot felul de chipuri ale obiectelor şi afecţiunea faţă de ele, sau de interese trupeşti şi lumeşti pentru ele, sau chiar pentru persoanele altora privite ca instrumente de satisfacere a plăcerilor şi intereselor lor egoiste"(5).

Inima, spune părintele Stăniloae, se uneşte cu Dumnezeu, prin "deschizătura ei", printr-o unire care "nu e o unire pur sentimentală sau prin simţuri, ci o unire care e şi înţelegere, o unire care produce şi înţelegere nu numai iubire. De aceea, toţi Părinţii cer adunarea minţii în inimă. Din inimă sau împreună cu inima vede mintea pe Dumnezeu, iubindu-L şi înţelegându-L în acelaşi timp sau unindu-se cu El şi înţelegând ce se întâmplă în această unire"(6).

Aceasta este rugăciunea inimii, stăruirea minţii în inimă şi cu gândul numai la Dumnezeu.

NOTE

1. Preot profesor dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 126.

2. Ibidem.

3. Ibidem.

4. Nota 585 a părintelui Stăniloae, la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia..., volumul VIII, p. 284.

5. Nota 520 a părintelui Stăniloae, la Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., volumul VIII, p. 250.

6. Nota 624, la Calist Patriarhul, op. cit., p. 308.