Cuvântul profesorului: „Oricine poate uşor falimenta dacă nu se mai raportează la Dumnezeu ca la Stăpânul suprem“

În rândurile de mai jos, veţi putea citi un fragment din comentariul la cartea Ecclesiast, alcătuit de pr. dr. Petre Semen, profesor la catedra de Vechiul Testament, în cadrul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi.

„(...) Un aspect foarte important şi actual, redat în cartea Ecclesiast, este atitudinea faţă de muncă, dar nu neapărat ca sfat, ci mai curând ca reflecţie faţă de motivaţia acesteia, sau cel puţin a uneia dintre motivaţii. Din perspectiva observaţiei sale, ar rezulta că nu lupta pentru supravieţuire ar fi scopul esenţial al muncii, ci mai curând invidia permanentă a omului, asociată cu dorinţa de a-l depăşi pe aproapele său, care, în limbajul modern, ar fi fuga după realizarea pe plan profesional. Autorul exprimă un adevăr, dar parţial, când afirmă că numai rivalitatea dintre oameni ar fi suportul esenţial al muncii şi vieţii, în general. Desigur, nu putem lua în sensul absolut reflecţiile sale fără a ne raporta şi la poziţia socială şi materială. Omul, în general, gândeşte conform statutului său şi prin prisma păcatului care-l domină sau, dimpotrivă, a virtuţii. Or, motivaţia muncii nu poate avea niciodată aceleaşi valenţe pentru omul bogat, în cazul de faţă a unui rege, şi omul sărac. Acesta din urmă este constrâns să se întreţină pe sine şi să îmbrace şi hrănească o mulţime de copii. În acelaşi timp, este fin ironizată stupizenia lenei şi lăudată priceperea când notează că mai de preţ este înţelepciunea unui copil sărac, decât prostia unui conducător bătrân şi prost, care, în autosuficienţa sa, nu mai este dispus a primi sfat de la nimeni şi aduce, astfel, ruina cetăţii şi a poporului peste care pretinde că domneşte. Un adevăr incontestabil sugerat de înţelept la acest capitol este arhicunoscuta infatuare şi îndărătnicie a celui parvenit, care pretinde că le ştie pe toate şi nu mai vrea să ia în seamă sfatul nimănui. Când un om cu o funcţie înaltă, şi cu atât mai mult cel ce domneşte peste un popor, nu mai acceptă să fie contrazis, devine un tiran, iar conducerea sa se transformă în totalitarism absolut şi, în cele din urmă, devine o adevărată povară pentru oameni. Ba, mai mult, istoria a înregistrat cazuri de monarhi care şi-au plătit lăudătorii (vezi cazul regelui Ahab; III Regi 22, 13). N-ar fi cu totul exclus ca aluzia lui Solomon să fie cu adresă spre fiul său Ieroboam, un bărbat foarte ager la minte, căruia îi încredinţase supravegherea şantierelor de la Ierusalim pentru înălţarea sanctuarului, a palatelor regale şi a altor edificii (I Regi 11, 27-28), dar şi viclean şi mult poftitor de scaune domneşti. O altă idee ce se poate desprinde din capitol ar fi că, atât pe plan familial, cât şi social sau politic, oricine poate uşor falimenta dacă nu se mai raportează la Dumnezeu ca la Stăpânul suprem de care trebuie să se teamă şi, în acelaşi timp, să-L iubească mai presus decât toate. (...)“