În cadrul manifestărilor solemne dedicate eroilor Revoluției Române din decembrie 1989, luni, 23 decembrie, la monumentul eroilor jandarmi de la Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din Otopeni a fost
Cuvântul tânărului: Bucuria de a fi în biserică
Clopotele şi toaca ne cheamă în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie sau la slujba Vecerniei din sfintele biserici. Unii dintre noi, înţelegând chemarea tainică atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat, ne îndreptăm paşii către casa lui Dumnezeu. În biserică Îl întâlnim pe Dumnezeu şi căutăm bucuria pe care numai prezenţa Sfântului Duh ne-o poate dărui. „Doamne, bine este nouă să fim aici“, au spus cei trei Apostoli care s-au învrednicit de vederea slavei lui Hristos, în Muntele Taborului. Toţi cei care intră în Casa lui Dumnezeu simt că au trecut dintr-o realitate pământească într-una cerească. Atunci când omul păşeşte pragul bisericii, iese din sfera creatului şi intră în spaţiul sacru în care i se împărtăşesc darurile Sfântului Duh, ca energii necreate ale lui Dumnezeu. După înălţarea la cer a Domnului, Sfinţii Apostoli „erau în toată vremea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu“. Mergem la sfânta biserică în duminici şi sărbători, dar şi ori de câte ori simţim nevoia de a-L întâlni pe Hristos. Dacă îi întrebi pe oameni de ce merg la biserică, îţi vor spune că au fost să se roage pentru sănătate, spor, ajutor, iertare de păcate. Unii dintre ei ar putea răspunde că au fost să dea de pomană pentru cineva drag, pentru că aşa e tradiţia. Alţii vor spune că nu ar rezista măcar o duminică fără să fie în Casa lui Dumnezeu. Fie că mergem la biserică formal sau din dorinţa de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos din slujba Sfintei Liturghii sau din cuvântul de învăţătură al preotului, cu toţii trebuie, mai întâi de toate, să aducem slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, Cel Ce ne-a creat din iubire. De foarte multe ori auzim cântându-se la strană „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie“. Poate că, de multe ori, această rugăciune, cântată atât de frumos în sfintele lăcaşuri de cult, în diferitele momente ale slujbei, nu ne-a atras atenţia în mod deosebit. Prin cântările şi rugăciunile pe care noi, creştinii, le îndreptăm către cel Atotmilostiv ne asemănăm sfinţilor îngeri, care neîncetat slăvesc pe Dumnezeu în ceruri. Aici se împlineşte cuvântul din Rugăciunea Domnească: „precum în cer, aşa şi pre pământ“. Atunci când suntem în biserică, lepădăm lumea, cu toate grijile ei, şi ne alipim de Domnul, de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit“ (Rugăciunea Amvonului). Creştinul, care odată intrat în biserică reuşeşte să se desprindă de cele pământeşti, primeşte mângâiere în necazuri, biruinţă în ispite şi bucurie în locul întristării. Risipiţi de duhul lumesc, creştinii revin, periodic, ca la un izvor curat în acest rai pământesc, luând din comuniunea cu sfinţii puterea de a călători prin vremelnicie, purtându-şi cu răbdare şi cu mulţumire crucea. „În Biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşa cerească, deschide nouă şi uşa milostivirii Tale“ (Troparul Utreniei). Aceste cuvinte ne încredinţează că biserica este poarta cerului, locul prin care îngerii coboară spre oameni, ca, împreună cu ei, mai apoi, să se înalţe către Dumnezeu.