Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, s‑a aflat duminică, 22 decembrie 2024, în mijlocul credincioșilor parohiei bucureștene Udricani, unde a săvârșit Sfânta Liturghie.
Cuvântul tânărului: Suferinţa fiului risipitor
Desesori ne lovim în viaţă de necazuri, suferinţe şi supărări. Un om care nu trece printr-o încercare nu va şti ce înseamnă cu adevărat aceasta. Dar suferinţele vin şi pleacă, aşa cum se întâmplă şi cu bucuriile. Uneori ne simţim atât de însinguraţi şi părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni încât nu mai vedem rostul trăirii noastre pe acest pământ, crezând că suntem uitaţi de toată lumea. Cine ne poate ajuta? Dacă vorbim cu cel mai bun prieten o să încerce să ne încurajeze, dar nu ştim cât va reuşi. Dacă vrem să vorbim cu preotul la care ne spovedim, e posibil să fie ocupat sau să ne fie ruşine să apelăm la el. Ideal ar fi să alergăm la părintele nostru duhovnicesc, la preotul duhovnic în astfel de situaţii. Stăm însinguraţi, şi apar gânduri întunecate. Unii dintre noi se gândesc să se refugieze în vicii, care nu aduc decât răul, pentru că liniştea, pacea vine doar de la Dumnezeu. Ce e de făcut? Multe gânduri ne trec prin minte. Poate am vrea să ne răzbunăm, să strigăm cât putem de tare împotriva a ceea ce ne-a rănit inimă. În zadar. Suntem în neputinţă. Dar dacă ne gândim la Dumnezu? Oare nu găsim alinare suferinţei noastre la Cel ce ne-a creat? Oare, dacă ne îndreptăm inima către adâncul sufletului nostru, spre neputinţa noastră omenească, nu vom găsi rezolvare problemelor noastre? Oare dacă spunem o rugăciune în care să-i aruncăm Domnului toată grija noastră, tot cugetul nostru, tot gândul nostru, toată inimă noastră, nu vom găsi alinare? Dumnezeu îi iubeşte pe oameni mai mult decât Îl iubesc sfinţii pe Dumnezeu, iar dragostea Lui faţă de oameni este nemărginită. Important este ce facem pentru a primi dragostea de la Dumnezeu - „Nu te voi lasă nici nu te voi părăsi“ (Ep. Evrei, cap. 13, 5). Tatăl Ceresc poate îngădui, din iubirea sa pentru oameni, suferinţa noastră, poate pentru că ne-am îndepărtat de El şi ne-am abătut de la poruncile Lui, poate că am greşit prin tot felul de păcate şi nu ne-am cerut iertare. „Prin iubire şi credinţă se ispăşeşte păcatul şi prin frică de Dumnezeu te fereşti de rele.“ (Solomon 16, 6). Să nu deznădăjduim atunci când suntem încercaţi pentru păcatele noastre, să avem răbdare atunci când necazurile ne împresoară. Poate că mulţi dintre noi, dacă am şti că atunci când suntem în încercare, trebuie să ne înarmăm cu nădejde şi răbdare, am trece mai uşor. Atât oamenii credincioşi, cât şi cei necredincioşi sunt încercaţi de necazuri. Este trist faptul că unii oameni Îl judecă pe Dumnezeu pentru că suferă, pentru că nu-i ajută exact atunci când au dat pomelnicul la biserică, pentru că nu sunt şi ei bogaţi ca alţii, pentru că nu le dăruieşte sănătate, atunci când sunt bolnavi. Omul credincios trece mai uşor peste necazuri şi suferinţe, pentru că le primeşte ca pe un dar.
Un om credincios îşi recunoaşte în momentele de cumpănă starea de păcătoşenie şi se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de încercari, nebizuindu-se pe propriile forţe. Omul credincios nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu când suferinţa sau necazul vin asupra lui. Omul credincios se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi ale aproapelui, se roagă şi pentru cei ce fac bine şi pentru cei ce fac răul. Omul credicios nu se duce la biserică „de formă“, nu se roagă în grabă. Să căutăm aşadar la faptele noastre, la păcatele noastre şi să ne cercetăm pe noi înşine şi vom găsi explicaţia suferinţei. Oamenii suferă atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Dacă avem vreo boală, alergăm la medici să ne vindece, dar dacă avem un păcat pe suflet, ceea ce este mai grav înaintea lui Dumnezeu, trecem de multe ori cu vederea şi spunem că toată lumea păcătuieşte, inclusiv noi. Să ne îndreptăm inimile către Dumnezeul cel Milostiv şi să ne cerem iertare precum fiul risipitor, să căutăm să umblăm pe căile Domnului.