Dar din dar se face rai

„Există frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul; există clipe, oameni, fapte care nu se uită chiar dacă uitarea este o lege a firii.“

Există oameni care îţi iau mâna şi îţi ating inima, precum există şi cuvinte care, odată rostite, îţi dezgheaţă inima, asemeni acestei pilde: „Odată, trăia un om tare evlavios. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: «Doamne, eu vin mereu la Tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţă şi seară, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi Tu odată la mine?». Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: «Mâine voi veni la tine!». Ce bucurie pe bietul om! A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumânări. În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-L primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel care tocmai trecea pe acolo zăreşte prin fereastra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune: «Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?». Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat: «Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri ce-am pregătit pentru Dumnezeu?». Băieţelul, înfricoşat, plecă fugind.

Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă. Creştinul îşi spune: «De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-L aşteptăm». Obosit, s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul unde a călcat cerşetorul. Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut, omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă: «Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici...». «Nici gând! E locul pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!» S-a înnoptat. «Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala», îşi spune sărmanul om, necăjit. A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele, şi izbucneşte în lacrimi: «Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?». «De trei ori am venit şi de trei ori M-ai alungat...»“

Suntem în Sfântul Post al Paştilor, perioadă în care avem un motiv în plus să fim mai buni, mai iertători, mai milostivi. Doar gândul că Dumnezeu Cel fără de păcat S-a jertfit pentru noi ar trebui să trezească în noi spiritul creştin cel demult apus. Am uitat ce înseamnă să dăruim celui de lângă noi un zâmbet care să-l înveselească, o vorbă bună care să-l aline, o mână de ajutor care să-l scoată din necaz. E timpul să conştientizăm că nu putem fi creştini doar cu numele, iar cu fapta să fim atei. Mergând pe stradă, avem ocazia de a face bine la tot pasul, însă, din comoditate, alegem să nu ne implicăm. E atât de uşor să ne plafonăm sub replica: ,,Dacă X nu face nimic eu de ce aş face?“. Trăim într-o societate a nepăsării, a ignoranţei, a necredinţei şi, deşi conştientizăm adesea că avem atâtea minusuri la capitolul fapte bune, nu facem nimic în acest sens. Uităm adesea că în bătrânica ce stă în picioare în autobuz, în timp ce noi ne aşezăm cât mai comod pe scaun, stă Însuşi Dumnezeu, copilul care întinde mâna după un ban sau care cere cu înfrigurare un colţ de pâine e Însuşi Hristos, bolnavul căruia nimănui nu-i alină suferinţa e născut din mila lui Dumnezeu, beţivul care îşi îneacă amarul în băutură e creaţia lui Dumnezeu. Poate că unii dintre noi ne-am prăbuşit cândva sub greutăţile lumii în care trăim, ne-am confruntat cu o patimă şi am întins mâinile neputincioşi către Dumnezeu şi, rugându-ne Lui, am primit o mână de ajutor de unde ne aşteptam mai puţin. La pământ fiind, toţi treceau nepăsători privindu-ne poate cu dispreţ şi cu nepăsare, însă o mână de creştin sub a cărui chip era Însuşi Dumnezeu ne-a ajutat să ne ridicăm şi chiar să o luăm de la capăt. Oare, acum, nu suntem şi noi datori să facem asemeni celorlalţi? Haideţi să fim creştini cu adevărat şi să învăţăm să dăruim. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată oferi o vorbă bună, dar nici atât de bogat încât să nu aibă nevoie de una. Fie că dăruiţi o haină, alimente, timpul dumneavoastră..., toate sunt primite cu bucurie atât timp cât sunt date din suflet. Şi nu uitaţi că în spatele celui care cu lacrimi în ochi vă spune un sincer ,,mulţumesc“ stă Însuşi Dumnezeu, căci Dumnezeu este pretutindeni şi toate câte facem le vede.