Definiţii ale rugăciunii

Părinţii duhovniceşti ai spiritualităţii ortodoxe au dat numeroase definiţii şi caracterizări rugăciunii, în funcţie de însuşirile ei, de etapele vieţii duhovniceşti, de treptele sau felurile rugăciunii, de calităţile sau darurile ei.

Dintre acestea, trei s-au impus în scrierile duhovniceşti răsăritene:

- cerere a celor necesare vieţii trupeşti şi duhovniceşti;

- urcuşul minţii spre Dumnezeu;

- convorbirea sau împreună-vorbirea minţii cu Dumnezeu;

Într-o definiţie mai largă, Sfântul Grigorie Sinaitul consideră rugăciunea "la începători ca un foc al veseliei, izbucnind din inimă; la cei desăvârşiţi, ca o lumină lucrătoare bine mirositoare. Sau, iarăşi, rugăciunea este propovăduitoarea Apostolilor, lucrarea credinţei, mai bine zis, credinţa nemijlocită, ipostasul celor nădăjduite, dragoste lucrătoare, mişcare îngerească, puterea celor netrupeşti, fapta şi veselia lor, Evanghelia lui Dumnezeu, încredinţarea inimii, nădejdea de mântuire, semn de curăţie, simbol al sfinţeniei, cunoştinţă a lui Dumnezeu, arătarea Botezului, baia curăţiei, arvuna Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al împăcării lui Dumnezeu, har al lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, mai bine zis începătura înţelepciunii de sine a lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu, lucru al pusnicilor, petrecerea sihaştrilor, prilej de liniştire, dovada vieţuirii îngereşti (…). Rugăciunea este Dumnezeu, care lucrează toate în toţi"¹.

Alături de aceasta şi întregindu-o, este definiţia şi caracterizarea făcută de către Sfântul Ioan Scărarul. Potrivit Sfântului Părinte, rugăciunea este, "după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să fie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celei viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare"².

Expresie a credinţei statornice, rugăciunea debutează ca un dialog, o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, pentru ca apoi, pe măsura parcurgerii treptelor ei, să devină unirea cea mai intimă a sufletului omenesc cu Părintele ceresc.

Legată de credinţă, rugăciunea devine un dialog al sufletului iubitor cu Dumnezeu. Progresând în acest dialog al iubirii, asupra căruia părintele D. Stăniloae insistă în mod particular, sufletul ajunge la o "însoţire" atât de deplină cu Dumnezeu, încât nu se mai poate deosebi în ea lucrarea omului, de lucrarea lui Dumnezeu, nici subiectul omenesc, de Subiectul dumnezeiesc. Rugătorul simte că, în stare de rugăciune curată, se află în lăuntrul lui Dumnezeu, ca într-un adăpost liniştitor. Simte că, pe de o parte, vorbeşte cu Dumnezeu, pe de alta, vorbeşte cu El, în adâncul tainic al sufletului său, într-o unire fără cufundare cu Dumnezeu³.

Această relaţie de iubire se transformă, pe treptele cele mai înalte ale rugăciunii, în unire cu Dumnezeu, unire ce are un caracter tainic, iar cel ce ajunge la rugăciunea duhovnicească, neîncetată, la rugăciunea mai presus de rugăciune, trăieşte această taină permanent.

Rugăciunea devine atunci o jertfă a arderii de tot⁴ a sufletului uman, însăşi viaţa rugătorului, esenţa ei, vocaţia ei, împlinirea cea mai nobilă şi deplină a fiinţei umane, lumina sufletului, liman al vieţii, arvună a mântuirii.

Rugăciunea este, aşadar, freamătul lumii în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc, spre existenţă şi fericire veşnică. Ea este o epicleză continuă, pentru că omul nu încetează a se adresa Părintelui său ceresc, rugându-L să-i ofere darurile Sale şi pentru că Dumnezeu nu Îşi opreşte revărsările iubirii Sale nemărginite, cu care înalţă existenţa limitată, finită.

Note:

1 Sfântul Grigorie Sinaitul, Ale celui dintre sfinţi părintelui nostru Grigorie Sinaitul. Capete foarte folositoare în acrostih, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Volumul VII. Traducere, introducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 133.

2 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia..., volumul IX. Traducere, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 403.

3 Nota 890 a părintelui Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit, p. 404.

4 Nota 580 a părintelui Stăniloae, la Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia..., volumul XII. Traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 286.