Despre Taina Sfintei Cununii şi viaţa de familie

Este de vină în această situaţie traducerea mai veche a Scripturii în limba română a textului respectiv. Verbul „faveo“ are ca prim sens înţelesul de a se teme, dar are şi sensul de a cinsti, a respecta, a venera. Astfel, în accepţia traducerii corecte a Bibliei, textul sună astfel: „...fiecare să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia să cinstească (sau să respecte) pe bărbatul său“. În traducerea ecumenică a Bibliei, la Paris 1972, avem traducerea „et la famme respectez son mari“ - adică, „iar femeia să respecte bărbatul ei“. De astfel, termenul a cinsti este mai corespunzător în româneşte şi trimite şi la textul scripturistic „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. În acest context, putem conchide că şi Sfântul Apostol Pavel a avut în vedere acelaşi sens, adică acela de a cinsti, a venera prin iubire.

 

Soţul să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să-şi cinstească prin iubire profundă soţul în căsnicie. Se înţelege aşadar că aici este vorba de a se iubi reciproc cei doi tineri, de vreme ce vor fi amândoi un trup, pentru că o astfel de unire se realizează doar prin iubire. Iar Sfânta Taină a Cununiei este Taina Iubirii, care nu are nimic comun cu teama.

Pe de altă parte, analizând sintagma: „şi vor fi amândoi un trup şi pe cei pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă“, trebuie amintit că ea se rosteşte de trei ori în timpul Cununiei. Cuvintele Scripturii nu se referă aici numai la legătura trupească dintre cei doi tineri uniţi prin căsătorie, ci dimpotrivă, şi la unitatea şi comuniunea de idei, sentimente, năzuinţe, care trebuie să-i însufleţească pe amândoi, ca şi când ar fi o singură fiinţă, un singur trup. Legătura dintre bărbat şi femeie prin căsătorie nu e o apariţie târzie în viaţa oamenilor, căci ea a fost instituită de Dumnezeu încă din Rai, îndată după crearea strămoşilor noştri Adam şi Eva. Aşadar, dintru început bărbatul şi femeia au fost creaţi în aşa fel, încât să se completeze unul pe altul, să nu poată trăi uşor unul fără altul, iar prin legătura lor să se continue şi să sporească legătura căsătoriei. Fericitul Augustin afirma că a fi amândoi un trup înseamnă să fie unitate de vedere, unitate de acţiune şi înţelegere reciprocă. Aşa cum, în timp, sunt doi ochi şi o singură vedere, două urechi şi un singur auz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare şi un singur mers, tot aşa şi între soţ şi soţie trebuie să fie o legătură perfectă, neprejudiciată de fapte care să îi distanţeze. Fiindcă în viaţa de familie nimic nu este particular, totul este al tuturor, totul este de obşte.

 

Prin căsătorie numărul este anulat. Unu şi cu unu încetează de a face doi, ei rămânând unul. Ei nu devin, ci rămân unul, adică îşi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial, tainic. Marea taină este că Dumnezeu a făcut la începuturi doi dintr-unul şi că aceştia doi revin prin cununie unul singur. Fiind doi în dragoste, ei nu erau decât unul în esenţă, diferiţi, dar neseparaţi... Iată, dar, cât de important ar fi ca toţi cei care se cunună să ştie aceste lucruri.

Să ne oprim o clipă asupra problemei nerodirii unei căsătorii. Există în mod concret cupluri, familii lipsite de binecuvântarea naşterii de prunci. Cum s-ar putea explica acest lucru? Care ar putea fi răspunsul la această problemă atât de dureroasă pentru cei care-şi doresc din tot sufletul vlăstare? De la bun început trebuia precizat că orice cuplu care se prezintă în faţa Sfântului Altar, în condiţiile canonice cuvenite, se binecuvântează pentru tot restul zilelor lor. Pentru că dragostea conjugală este cea care produce acest efect, confundând şi amestecând una cu cealaltă fiinţele lor. Două suflete unite prin Taina iubirii consacrate n-au a se teme de nimic. Cu înţelegere, pace şi iubire reciprocă, bărbatul şi femeia devin posesori ai binelui, pe tot restul vieţii lor. În cazul în care nu se nasc copii, aceasta nu trebuie să ducă nicidecum la despărţire sau la căutarea altui partener. Pentru că ei au posibilitatea de a adopta copii, de a sprijini cercetarea şi formarea altor copii. Nu întotdeauna cei care nasc copii sunt şi părinţi adevăraţi, dar întotdeauna cei care îi cresc şi-i formează ca oameni sunt părinţi adevăraţi. Nimeni nu trebuie să socotească drept un blestem sau un dat al destinului faptul că au copii. Există posibilitatea încălzirii vetrei familiale prin aducerea acolo a vreunui copil părăsit şi meritul este cu atât mai mare. Celor îndureraţi şi apăsaţi de această problemă le-am putea aduce mângâiere prin cuvintele: Curaj, oameni buni, căile Domnului, atunci când le găsim, sunt mereu binecuvântate.

O altă problemă foarte importantă în cuplu este „ascultarea“: soţii să asculte unul de altul, copiii să asculte de părinţi, cei tineri să asculte de cei bătrâni etc. Ascultarea era într-adevăr o virtute, pentru că edificiul traiului în doi era irepetabil, căsătoria era indisolubilă. Prin urmare, ascultarea nu era numai o virtute monahală. Sub înţelesul ei de „disciplină“, ea este tot atât de necesară în familie şi astăzi, ca şi în viaţa de obşte. Înţelegerea dintre soţi, în familie, presupune o „ascultare“ reciprocă şi o disciplină care face din doi unul, realizând o simfonie perfectă pe care am putea-o numi „duet“, adică, atunci când doi oameni se sincronizează în toate, ei sunt armonia, pentru aceasta e nevoie ca mai întâi să se asculte reciproc. Când nu e duet, e duel, e dizarmonie, e neascultare reciprocă. Ascultarea copiilor faţă de părinţi este de asemenea o virtute la care trebuie lucrat cu grijă multă. Se aseamănă, într-un fel, cu ascultarea monahilor. Muncile, în familia tradiţională, sunt comune, foloasele de asemenea, fiecare intrând firesc într-o disciplină care le creează drepturi, întotdeauna în avans cât sunt mici, dar apoi şi datori faţă de mica obşte familială. Îndatoririle casnice se împart între cei doi nu în mod egal, ci echitabil. Soţii se servesc şi se lasă serviţi unul de celălalt, nu după legile contabilităţii, ci după legile delicateţii umane. Prin urmare, putem spune că ascultarea este o disciplină, nu o opţiune, căci numai aşa se poate trăi în armonie. 

La cele spuse mai sus se adaugă convingerea noastră creştinească prin care în Taina Căsătoriei cei doi tineri pun temelia unui nou altar, altarul vieţii de familie, mica lor biserică. La acest altar, ei înşişi vor trebui să oficieze, să slujească. Şi anume: slujba armoniei, a bunei înţelegeri, a iubirii neprihănite. La acest altar, ca în orice alt loc sfânt, trebuie să se prezinte inimi neprihănite. Şi, pentru ca fericirea să fie permanentă, altarul se cere să nu fie pângărit. În cuibul lor familial să nu pătrundă minciuna, să nu pătrundă prefăcătoria, vorbele necuviincioase. Să fie conştienţi că răutăţile se adună în viaţa de familie grăunte cu grăunte, aşa cum aduce un pârâu nămolul într-un ochi de apă limpede. Dar lucrul cel mai important este conştientizarea de către cei doi că la baza edificiului lor familial stă Mântuitorul Hristos, pe Care L-au luat martor şi ocrotitor al bisericuţei lor. Căci Mântuitorul este „Piatra cea din capul unghiului“ pe care se sprijină edificiul întregului univers. Mai ştiu ei, tinerii de astăzi, că atunci când li se urează „Casă de piatră“, referirea se face nu la materialul din care ar fi făcută casa lor, ci la temelia credinţei în Hristos, „Piatra cea din capul unghiului“? (Pr. Ioan Ioanicescu)