Destăinuirea sau descoperirea gândurilor

Un ochi fin din punct de vedere moral poate observa cu multă uşurinţă faptul că trăim într-o lume tot mai agitată şi tulburată, o lume cu frământări şi neîmpliniri dintre cele mai variate. Iar timpurile pe care le trăim şi cele spre care ne îndreptăm, dincolo de progresul ştiinţific fulminant la care ne aşteptăm să se întâmple, nu par a confirma acelaşi lucru şi în plan spiritual. Dimpotrivă, în vremurile care vin şi pe care noi înşine le provocăm, problemele şi mai ales cele de natură sufletească nu par deloc a se împuţina şi uşura, ci a se înmulţi şi adânci.

Sufletul uman este şi el, la rândul său, supus unor schimbări de negândit altădată. Ceea ce în urmă cu un sfert sau o jumătate de veac este considerat păcat trece de multe ori, astăzi, ca fiind un lucru firesc sau chiar lăudabil din punctul de vedere al unei moralităţi laxe, în timp ce virtuţi altădată elogiate par a fi devenit astăzi lucruri de ruşine.

Ignorarea frământărilor sufleteşti cronicizează suferinţele interioare

Omul zilelor noastre se simte adeseori stingher nu doar în lumea în care trăieşte, ci chiar şi faţă de el însuşi, îşi ignoră sistematic problemele lăuntrice reale, evitând să ia hotărâri esenţiale în soluţionarea lor. Într-un cuvânt, şi cum spunea pe bună dreptate un ierarh român contemporan, "a ajuns să trăiască apocalipsa pe care el însuşi a creat-o" (PS Părinte Episcop-Vicar Calinic Botoşăneanul).

Ignorarea până la negare a acestor frământări şi cultul succesului sau al reuşitei, prin ascunderea imperfecţiunilor şi a eşecurilor, pe care ni-l induce mentalitatea actuală, nu reuşesc să îi redea sufletului pacea şi armonia lăuntrică, ci acutizează şi cronicizează toate aceste suferinţe interioare.

Adevărata soluţie, dezlegarea şi eliberarea de toate aceste frământări o constituie analiza profundă a lor. Aceasta înseamnă a privi adânc în suflet, asupra tuturor faptelor noastre, încă din faza lor de pură intenţionalitate sau de gânduri, a le cultiva pe cele bune şi a ne elibera de cele rele şi păcătoase. De cele mai multe ori, însă, omului îi este greu să facă acest lucru, dintr-o anume lipsă de eroism moral. Îi este frică să coboare adânc în propriul suflet, de teama a ceea ce va descoperi acolo şi din această cauză amână momentul propriei judecăţi spirituale. Pe de altă parte, chiar şi atunci când o face, este tentat să o facă subiectiv, adică să se judece pe sine însuşi cu foarte multă blândeţe, lucru pe care însă nu îl face în raport cu semenii săi. Este paradigmatică experienţa Micului Prinţ al lui Exupery, care, ajuns pe o planetă care avea un singur locuitor - împăratul, este solicitat de către acesta să rămână pe acea planetă şi să deţină onorul de Mare Judecător. Iar la întrebarea Prinţului: "Pe cine să judec?", odată ce pe planetă exista un singur locuitor şi probabil, fiind tocmai împăratul, nu avea voie să îl judece pe acesta, a primit răspunsul: "Să te judeci pe tine şi dacă te vezi aşa cum eşti în realitate, înseamnă că nu degeaba te-am făcut eu Mare Judecător". Noi evităm şi ezităm să ne judecăm pe noi înşine şi de aceea îi judecăm pe ceilalţi. Îi judecăm şi îi condamnăm cu o asprime pe care niciodată nu o vom întâlni la Dumnezeu - Dreptul Judecător, Singurul Care are acest drept, şi pe Care, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, prin fiecare păcat al nostru, Îl răstignim nemilos a infinita oară.

Să ne spovedim de câte ori o cere starea noastră sufletească

Experienţa evaluării propriei vieţi interioare se face, de cele mai multe ori, în momentele de criză sau în situaţiile limită ale existenţei. Occidentul secularizat pare a fi foarte folosit de consultaţiile la terapeut sau psiholog; Răsăritul Ortodox - slavă Domnului! - încă mai păstrează practica spovedaniei sau a mărturisirii.

A patra poruncă bisericească recomandă ca fiecare creştin să se spovedească şi, dacă este posibil, să se şi împărtăşească, în cele patru mari posturi de peste an sau măcar o dată în Postul Patruzecimii sau al Paştelui. Trebuie precizat faptul că aceste reglementări sunt minimale, în sensul că un bun creştin, preocupat de starea sa duhovnicească, de progresul spiritual, trebuie să îşi caute de suflet măcar în aceste situaţii. Însă îndemnul Bisericii, exprimat prin glasul Sfinţilor ei Părinţi, este acela de a ne spovedi cât mai des sau ori de câte ori o cere starea noastră sufletească. Păcatul este ca o boală care, odată încuibat în suflet, atrage după sine şi alte suferinţe. Într-o primă fază - lăuntrice, apoi şi somatice sau trupeşti, îmbolnăvind greu omul şi conducând la moartea sa spirituală şi apoi morală.

Una dintre formele prin care creştinul poate dobândi iertarea de păcatele sale este spovedania sau mărturisirea, care presupune confesarea sau descoperirea sub epitrahilul duhovnicului a păcatelor săvârşite dintr-un trecut mai îndepărtat (atunci când se face o spovedanie generală) sau mai apropiat (în spovedania obişnuită). În funcţie de păcatele mărturisite, de căinţa arătată şi de meşteşugul sau iscusinţa duhovnicului, ni se îngăduie sau, dimpotrivă, suntem opriţi de la Sfânta Împărtăşanie. Însă această spovedanie se face la anumite intervale de timp, legate cel mai frecvent de perioada marilor posturi bisericeşti de peste an sau de anumite evenimente excepţionale ale vieţii.

Destăinuirea gândurilor este o practică recomandabilă în primenirea sufletului

O practică foarte uzitată în Biserica veche şi oarecum complementară Sfintei Taine a Mărturisirii o constituia aşa-zisa "descoperire" sau "destăinuire a gândurilor". Ea se bucura de o mare cinstire şi o largă practicare, odată ce un sfânt precum Simeon Noul Teolog, cel mai mare mistic creştin, face largi consideraţii asupra importanţei ei în planul mântuirii sufletului şi o recomanda fervent. Şi pe bună dreptate, pentru că, deşi nu are valoarea expiatorie sau curăţitoare, purificatoare şi eliberatoare de păcat pe care o are Taina Spovedaniei, prin rânduiala şi mai ales prin dezlegarea de la sfârşitul ei, această destăinuire a gândurilor îl ajută, mai întâi, pe ucenic să îşi prezinte părintelui său spiritual nu doar trecutul păcătos, ci şi gândurile sau trăirile sale din prezent. Dacă spovedania este îndreptată mai mult spre un trecut pe care nu ne face plăcere să îl răscolim, care, de cele mai multe ori, nu ne face cinste şi de care dorim să ne eliberăm, destăinuirea gândurilor priveşte trăirile, stările sufleteşti, experienţele noastre cele mai intime. Pe de altă parte, deşi nu este precedată de o molitvă specială, ca în cazul spovedaniei propriu-zise, şi nici încheiată prin dezlegarea din partea preotului, începând şi încheindu-se mai degrabă cu o binecuvântare, această destăinuire sinceră şi amănunţită a sufletului îl ajută deopotrivă şi pe duhovnic să ne înţeleagă mai bine starea noastră sufletească, preocupările noastre, vulnerabilităţile şi punctele noastre de rezistenţă, adică viaţa noastră.

De aici şi recomandarea pe care ne permitem să o facem: insistenţa din partea Bisericii, prin slujitorii ei, asupra acestei practici a destăinuirii sufletului, a descoperirii lui înaintea unui duhovnic de autentică vocaţie (de preferat chiar duhovnicul personal), în speranţa că astfel omul, cu toate frământările sale, cu piscurile, dar şi cu genunile sale lăuntrice, va fi mai bine cunoscut şi ajutat.