„Dialogul cu celălalt mă ajută să-mi definesc identitatea“

Continuând seria interviurilor cu preoţi şi profesori de la Oradea, în acest număr a răspuns întrebărilor noastre pr. Alexandru Buzalic, lector la Departamentul Oradea al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de dogmatică şi morfologia religiilor.

Care credeţi că este cea mai urgentă provocare pe care societatea de astăzi o adresează Bisericii?

Scindarea dintre planul vieţii religioase şi cel al vieţii publice, retragerea credinţei într-o sferă din ce în ce mai privată, astfel încât, în cele din urmă, Biserica însăşi, ca instituţie, ocupă un loc tot mai marginal în preocupările oamenilor, inclusiv această încercare de a îndepărta religia şi Biserica de tot ceea ce înseamnă cultură.

Cum ar trebui să răspundă Biserica, oamenii ei acestei provocări?

În primul rând, printr-o re-evanghelizare a culturii europene, printr-o redescoperire a sacrului, apoi printr-o redescoperire a mesajului universal al creştinismului, singura religie care-i oferă omului mântuirea şi răspunsul la întrebările existenţiale.

Diversitatea religioasă, etnică, de orice fel, poate fi o binecuvântare, dar poate fi şi un blestem. În contextul actual, care credeţi că ar fi scenariile care ar duce la actualizarea oportunităţilor sau a ameninţărilor?

Mai întâi de toate, originile diversităţii - dacă ne raportăm la Sfânta Scriptură - sunt legate de construirea turnului Babel. Umanitatea formează o cultură străveche, a preistoriei, după care se produce un eveniment codificat în Revelaţia biblică prin turnul Babel: oamenii se unesc numai pentru a se împotrivi planului lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, Acesta amestecă limbile. Dumnezeu ne arată că umanitatea nu este un monolit, ci o pluralitate lingvistică, etnică, culturală şi religioasă. Aceasta este revelaţia divină: umanitatea nu este un monolit, însă planul lui Dumnezeu de mântuire trece prin poporul ales pentru a ajunge la Biserica creştină care, în universalitatea ei, cheamă toate neamurile la refacerea unităţii pierdute într-un ilud tempus străvechi. În ceea ce priveşte aspectul binecuvântării, să nu uităm că Biserica, atât în planul nevăzut, cât şi în cel văzut, este o realitate complexă; membrii Bisericii au funcţii diferite, Bisericile înseşi se dezvoltă în ambiente diverse şi fiecare încearcă să dea rod bogat după modul concret în care trăieşte unicul mesaj creştin. Aşa cum avem un unic Nou Testament şi patru Evanghelişti, aşa avem o unică Biserică, dar care se manifestă într-o pluralitate de rituri şi de Biserici locale. Aceasta este o binecuvântare, în primul rând pentru că ne îmbogăţeşte, face ca patrimoniul Bisericii să fie mai bogat, iar creştinul se îmbogăţeşte atât prin cunoaşterea şi practicarea propriului cult, cât şi prin dialog. Diversitatea nu poate fi un blestem, fiindcă dialogul cu celălalt mă ajută să-mi definesc identitatea. Dacă nu ar fi altul, nu aş putea să problematizez despre cine sunt eu, despre identitatea mea. Am nevoie de un tu, de o alteritate care să-mi permită să mă cunosc. La fel şi în plan confesional, prezenţa celuilalt mă ajută să mă înţeleg pe mine însumi şi să mă manifest în demnitatea mea şi, bineînţeles, să recunosc prezenţa chipului lui Dumnezeu şi realizarea planului Său de mântuire şi în "celălalt". Când violenţa apare în plan social, ea este o refulare care ţine de procese iraţionale şi inconştiente. Violenţele sunt declanşate de ceva anume, care, în cazul religiilor, sunt pretexte folosite de diverse ideologii, atât în cazul confesiunilor creştine, cât şi în cazul islamismului. De exemplu, nu putem vorbi despre un conflict între Biserica Catolică din Irlanda şi Biserica Anglicană, conflictul este între irlandezi şi englezi.

Cum vedeţi situaţia şcolilor româneşti de teologie azi, când toată lumea este debusolată, în criză?

Această criză arată că umanitatea este un organism social viu, care trece prin frământările dezvoltării. Creştinii trăiesc şi ei această criză, dar trebuie spus că este o criză a omului, nu una a lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte învăţământul, tinerii care vin la Teologie sunt oameni ai timpului lor. Biserica, prin oamenii ei, trebuie să facă tot posibilul să ajungă la acei membri activi care sunt, ca întreaga societate, în criză; o criză care-i afectează pe plan social, material, al informaţiilor contradictorii care par să relativizeze totul. Învăţământul trebuie să-şi găsească un sens, să depăşească supraaglomerarea de informaţii, să ajungă la o cunoaştere practică. Aici însă este şi o criză a ştiinţelor pozitive; ele au nevoie de o meta-ştiinţă care să dea sens datelor prezentate fragmentar în diferite domenii. Omul de azi are nevoie ca disciplinele din curricula de studii să se integreze într-un "Weltanschauung" care să armonizeze toate aspectele vieţii şi să evite construirea unei concepţii despre lume ruptă de aspectele văzute şi nevăzute ale existenţei sale, iar teologia exact aceasta face, unifică realitatea empirică şi integrează misterul, fie că e vorba despre misterul unui Dumnezeu transcendent sau despre misterele existenţei omeneşti.

Ne puteţi da un exemplu din bogata experienţă a întâlnirilor pe care o aveţi, de colaborare între membrii unor confesiuni diferite?

Pentru mine, cea mai impresionantă şi edificatoare experienţă a fost când am participat la Zilele Mondiale ale Tineretului, în Franţa. După o săptămână de activităţi în comun, am avut această revelaţie a universalităţii. Libanezi, sirieni, copţi, romano-catolici, greco-catolici şi ortodocşi, oameni vorbind toate limbile. Era o experienţă contrară turnului Babel, experienţa spiritului ce reuşeşte să unifice ceea ce spiritul dezbinării a reuşit să învrăjbească. Eram atâtea limbi, atâtea etnii, atâtea rituri, practic reprezentanţii tuturor Bisericilor creştine. Întreaga oikoumenă creştină era reunită şi avea un limbaj comun: cel al rugăciunii şi al căutării unicului Dumnezeu.