„Dreptatea aparţine Divinităţii“

Fiecare pas al omenirii a fost marcat mai mult sau mai puţin de "litera legii". Până la ce punct ar putea conlucra norma juridică şi cea canonică, cum percepe legea noţiunea de adevăr sau care este diferenţa dintre judecata divină şi cea umană, iată câteva aspecte pe care le-am discutat cu Cristian Iliescu, magistrat la Judecătoria oraşului Segarcea, judeţul Dolj.

Un judecător cu frica lui Dumnezeu

Cristian Iliescu este actualmente magistrat la Judecătoria oraşului Segarcea, judeţul Dolj. A absolvit cursurile Facultăţii de Drept "Nicolae Titulescu" din Craiova în perioada 1993-1997. Ulterior a efectuat cursuri postuniversitare în specializarea "Rolul teoriei de ramură", precum şi studii doctorale la Facultatea de Drept din Bucureşti, obţinând, în 29 iunie 2007, titlul de doctor în drept financiar şi fiscal. Este nepot de preot şi crede că dreptatea îi aparţine în exclusivitate Divinităţii.

Domnule judecător Iliescu, din perspectiva magistratului, a legiuitorului, care credeţi că ar fi aspectul uman al unei legi juridice?

Legea, în accepţia sa lato sensu, nu poate fi concepută în afara unei colectivităţi umane, iar de principiu, trebuie să reflecte voinţa poporului, exprimată prin exponenţii săi, reprezentarea de către aceştia apărând ca un "transfer de voinţă şi putere". Chiar dacă J.J. Rousseau aprecia în "Contractul social" că "din momentul în care un popor îşi alege reprezentanţii nu mai este liber", credem că întotdeauna, şi cu atât mai mult în lumea contemporană, au existat suficiente pârghii prin care reprezentaţii să îşi exercite controlul asupra celor care îi reprezintă, pentru ca dorinţele lor să ajungă a fi normativizate. Concret, existenţa unui act normativ nu poate fi concepută în afara societăţii umane, scopul edictării sale fiind tocmai acela de a pune ordine între indivizi sau între aceştia şi diversele instituţii publice.

"Rugăciunea unui judecător"

Cum comentaţi diferenţa dintre judecata umană şi judecata divină?

Magistratul judecător este persoana chemată să aplice dreptul şi să stabilească adevărul într-o situaţie dată. Pentru el este important să cunoască fidel starea de fapt, precum şi dreptul pozitiv corespunzător speţei, pentru a stabili de partea cui este dreptatea. Ceea ce diferenţiază judecata umană de cea divină este momentul în care intervine fiecare, imediat în cazul primeia şi, cel mai adesea, după trecerea în nefiinţă pentru cea de a doua.

Totodată, judecata umană se rezumă strict la cazul adus în faţa magistratului, soluţia pronunţându-se numai pe baza probelor administrate. Bunul Dumnezeu ne judecă pe toţi după faptele noastre, bune sau rele, după tot ce am făcut în viaţa pământeană. Semnificativ pentru rolul judecătorului într-o societate ni se pare unul din pandectele din Codul lui Iustinian, cunoscut sub denumirea de "Rugăciunea unui judecător", al cărui prim fragment este următorul: "Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume, căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta: puterea de a condamna sau achita pe semenii mei. În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu ele aleargă; la vorbele mele ele ascultă poruncile mele; la sfaturile mele ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor".

"Am vrut ca ideea de dreptate să triumfe"

Cum împacă un magistrat crescut într-un mediu religios, deoarece cunoaştem că bunicul dumneavoastră a fost preot, aceste două aspecte ale dreptăţii?

Bunicul meu a fost persoana care mi-a marcat cel mai mult viaţa şi pregătirea profesională. De mic m-a învăţat să-l iubesc pe Dumnezeu, să cunosc pildele Bibliei, să îmi respect părinţii, să îi ajut pe cei în nevoie, să nu mint, să fiu harnic şi drept. Şi, fără să mă laud, l-am ascultat în toate. Şi, fiindcă mi-a fost dat să devin judecător, am căutat întotdeauna să aplic legea, în litera şi spiritul ei, pentru ca ideea de dreptate să triumfe, iar soluţia să convină ambelor părţi.

Se ştie că nu întotdeauna ceea ce pare logic, normal nu este şi legal, motivat de scăpări sau imperfecţiuni ale normelor juridice, aplicarea fidelă a acestora putând conduce la soluţii contradictorii faţă de ce este acceptat ca normal în societate la un anumit moment. În aceste situaţii am opinat că este mai bine pentru participanţii la actul de justiţie să se facă dreptate, aşa cum aceştia o percep, decât să se aplice strict legea, fiindcă acum ea nu mai are rolul de a ordona relaţiile dintre membrii societăţii, ci de a-i învrăjbi, ceea ce contravine chiar noţiunii.

Credeţi că legea rezolvă ruptura societăţii noastre sau, mai bine spus, poate rezolva hibele de nivel personal?

Dacă prin ruptura societăţii înţelegeţi divergenţa de opinii şi acţiune dintre popor şi conducătorii săi, oricare ar fi aceştia, de notorietate în societatea românească de azi, legea nu are nici o implicaţie în acest aspect. Ea nu este decât un ansamblu de norme dictate de parlament, care, teoretic, trebuie să reflecte aspiraţiile electoratului, elaborate pentru a fi aplicate şi respectate de toţi.

"Majoritatea semenilor noştri cred că adevărul le aparţine"

În ce fel se raportează omul zilelor noastre la noţiunile de dreptate şi adevăr?

Teoriile asupra adevărului încep cu savantul antic Aristotel, care a fundamentat adevărul pragmatic, ele dezvoltându­se continuu de-a lungul istoriei omenirii. Valoarea de adevăr este expresia gradului de certitudine a corespondenţei judecăţii cu starea de fapt vizată de judecată, ea izvorând din incapacitatea spiritului omenesc de a reproduce în sine ceea ce este în afară de sine, manifestată printr-o rămânere în urmă faţă de realitatea exterioară. Noţiunea de adevăr a fost întotdeauna relativă, iar astăzi, mai mult ca oricând, majoritatea semenilor noştri cred că adevărul le aparţine, iar ceilalţi trebuie să creadă în el, aşa cum îl prezintă.

În ce priveşte dreptatea, ca principiu moral şi juridic care presupune să se dea fiecăruia ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile recunoscute, întotdeauna individul a fost convins că drept este ceea ce el gândeşte, fiind rare cazurile în care o persoană îşi recunoaşte voit o anumită greşeală.

Cum percepe legea noţiunea de adevăr, în comparaţie cu Scriptura, în care Hristos ne spune "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa"?

Radical diferit de adevărul lumii, Adevărul lui Hristos este Adevărul lui Dumnezeu şi al nostru, care de fapt este chiar Viaţa. Spre deosebire de aceste norme trecătoare, Hristos rămâne pururea viu şi personal pentru cei care Îl caută ca Adevăr. În acest sens Psalmistul ne îndeamnă: "Nu vă nădăjduiţi în boieri, în fiii oamenilor întru care nu este mântuire, ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământul lor". Aşadar, numai alături de Dumnezeu viaţa este veşnică şi adevărul este indiscutabil.