Drumul pe calea cea mai presus de orice altă cale

Greu e începutul pe drumul către dobândirea virtuţilor. Filocalia ne poartă ca un îndrumător în deprinderea acestora, fiindu-ne alături cu îndemnuri pe orice treaptă ne-am afla în această călătorie a dobândirii frumuseţii duhovniceşti.

Pe calea anevoioasă deschisă de Sfinţii Părinţi şi urmată până în zilele noastre de către iubitorii de Hristos îl găsim pe Sfântul Ioan Scărarul, care a consemnat ascensiunea spirituală ca fiind în treizeci de trepte ale desăvârşirii. Filocalia românească prinde Scara Sfântului Ioan în volumul al IX-lea, în traducerea şi tâlcuirea părintelui Stăniloae.

De la iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu

Punctul zero al pornirii pe orice cale este însăşi hotărârea de a lăsa toate celelalte opţiuni şi a o urma pe aceasta. În urcuşul duhovnicesc, acest punct de pornire este renunţarea la viaţa fără sens în care de multe ori suntem angrenaţi din obişnuinţă sau din neştiinţă. Viaţa în care iubim plăcerea trupului şi chiar a duhului nostru lumesc, viaţa în care tot ce căutăm este o împlinire de sine, fără Dumnezeu. Ne căutăm pe noi şi satisfacţiile imediate, lucruri la care avem nevoie să renunţăm dacă vrem să urmăm calea Domnului. Vorbind despre această renunţare, Sfântul Ioan spune: „Cei ce au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire şi de dureri neîncetate. Mai ales la începutul lepădării lor, până ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată, la iubirea de Dumnezeu şi la curăţie prin plânsul învederat“.

Un prim pas în lucrarea duhovnicească este despătimirea. În Cuvântul al doilea, despre despătimire, prins în cartea amintită,  Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte de una dintre primele ispite ale călătorului către desăvârşire. Aceasta ar fi chiar aceea de a confunda însăşi calea. „Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva, spunând că umblăm pe calea strâmtă şi plină de necazuri, să ne rătăcim ţinând pe cealaltă lată şi largă“ (Mt. 7, 13-14).

Părintele Stăniloae notează referitor la acest cuvânt „Căi, a numit Scriptura virtuţile. Dar cea mai mare dintre toate virtuţile e iubirea. De aceea zice Apostolul: «Şi vă arăt eu vouă o cale mai presus de orice altă cale» (I Cor. 12, 31). Aceasta convinge să se dispreţuiască toate cele stricăcioase (luate în ele înseşi) şi nu pune pe cele vremelnice mai presus de cele veşnice. Căci numai Persoana veşnică a lui Dumnezeu ne poate iubi veşnic şi ne poate susţine veşnic în viaţă, satisfăcând setea noastră de iubire nesfârşită. Căci iubirea se cere după nesfârşire şi de iubire nu e capabilă decât persoana faţă de altă persoană. Prin aceasta arată că persoanele sunt pentru eternitate.“

Sfântul Ioan Scărarul arată şi cum se ajunge pe această cale: „Calea strâmtă ţi-o va pricinui întristarea pântecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pâinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în râs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dispreţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţirii, suportarea bârfirilor fără supărare, răbdarea fără mânie a neluării în seamă, primirea ocărilor cu smerenie. Fericiţi sunt cei ce umblă pe calea amintită, că a lor este împărăţia cerurilor“.

Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine

Dacă Sfântul Ioan vorbeşte despre calea cea strâmtă, în comentariul său, părintele Stăniloae aduce lămuriri cu privire la  calea cea lată, spunând: „Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii. Căci iubirea de sine nu e strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar «necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire, iar odihna o hrăneşte şi o creşte. De aceea, fericiţi sunt cei ce umblă pe calea cea plină de necazuri». Ei se strâmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în primul rând pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei, dobândind în schimb iubirea lor“.

Pare un drum anevoios, greu de urmat. Şi putem zice, parafrazându-l pe părintele Rafail Noica, că nu e greu, ci tocmai imposibil. Dar Dumnezeu nu ne obligă să păşim pe el. Avem voie să ne trăim vieţile aşa cum am învăţat, ducând toate cele ale zilei. Dacă vrem însă „mai mult“, de voim să fim „desăvârşiţi“ (Mt. 19, 21) să ştim însă că avem întotdeauna o cale la îndemână. Şi pentru că este imposibilă pentru noi, este o cale pe care nu vom putea merge singuri, ci doar cu Hristos, Mântuitorul nostru.