Duhovnicul, „sarea pământului“ care opreşte putreziciunea păcatului

† Pimen

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

Duhovnicul este un doctor de cea mai înaltă clasă, după cum şi sufletul este de mai mare preţ decât trupul. După cum medicul trupesc trebuie să ştie toate proprietăţile elementelor naturale spre a le folosi în completarea funcţiunilor organice, ca apoi cele organice să le susţină pe cele spirituale, tot aşa şi duhovnicul trebuie să cunoască toate legile vieţii naturale, trupeşti şi sufleteşti, ca să le poată folosi spre realizarea personalităţii religioase. Sfântul Apostol Pavel spune clar că mai întâi vine ceea ce este firesc şi apoi se aşterne peste acest firesc ceea ce este duhovnicesc. Însemnătatea pe care o au literele alfabetului în expunerea cugetării este similară cu aceea pe care o are cunoaşterea legilor naturale în conducerea vieţii duhovniceşti.

Şi, cu toate acestea, celui adoptat de Dumnezeu în slujba sa, după criteriul omenesc, i se dă, prin harul Hirotoniei, un deosebit dar, pe care îl completează numai în măsura în care el este sincer în cugetele sale. În virtutea acestui dar, Mântuitorul îi sfătuia pe ucenicii Săi şi prin ei pe toţi mucenicii ca, atunci când vor fi duşi în faţa judecătorilor păgâni, să nu se grijească ce vor grăi, căci Duhul le va da în acel moment înţelepciunea trebuincioasă, ca să poată sta neclintiţi în credinţa mărturisirii.

Duhovnicul este mai în măsură să povăţuiască pe cineva la calea mântuirii decât un credincios cu adevărat evlavios, dar lipsit de harul care vindecă pe cele neputincioase şi întăreşte pe cele slabe. Dumnezeiasca Providenţă încredinţează, în primul rând, darul său celor vrednici de dar, însă, potrivit cu scopul ascuns al sfinţirii vieţii omeneşti, Ea încredinţează dar şi celor ce sunt slugi netrebnice, puse în slujba Ei. În primul caz, este o colaborare conştientă între om şi Dumnezeu, după exemplele pe care le avem în Vieţile Sfinţilor. În cazul ultim, este o colaborare inconştientă, folosindu-se de elementul omenesc ca de ceva trecător. Aşa că şi unora, şi altora spusa Mântuitorului: "Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri" este valabilă în persoana oricărui slujitor al sfântului altar. Duhovnicul este "ochiul trupului", adică al vieţii integrale bisericeşti. El este "sarea pământului" care opreşte putreziciunea păcatului. Dar, de multe ori, el nu atinge nici prefecţiunea posibilă omului firesc, darămite pe a celui duhovnicesc. Dacă omului, care se străduieşte serios pe calea vieţii duhovniceşti, de multe ori îi este destul de greu să pătrundă în adâncul vieţii omeneşti, cu atât mai mult îi va fi greu să înţeleagă cele duhovniceşti celui ce s-a înstrăinat de la adevăratele convingeri duhovniceşti. Şi, cu toate aceste lipsuri, cei ce sunt chemaţi într-o astfel de situaţie trebuie să se umilească, să se roage atât pentru sine, cât şi pentru cei pe care-i povăţuiesc, să se ostenească sincer pe cât îi ajută puterile, nădăjduind în mila lui Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă, care călăuzeşte, nevăzut, viaţa omenirii pe căile mântuirii. De aceea, în scurte cuvinte, duhovnicul trebuie să cunoască bine legile morale naturale şi descoperite de Dumnezeu, să ştie şi să aibă darul de a le înţelege, ca să poată să le aplice cu folos, atât pentru mântuirea personală, cât şi pentru alţii. Aprecierea oricărei realităţi atârnă de exactitatea cunoaşterii, iar înfăptuirea ei, de căldura convingerii.

Este o necesitate sufletească ca omul, atunci când este împovărat de necazuri, să-şi descarce "focul inimii" înaintea unui om cu experienţă, care să poată să-i dea o lămurire şi să împartă necazurile împreună. Aceasta este ceva natural, căci o simte orice om, fie el credincios sau necredincios. Această necesitate îşi află descărcarea numai în cadrul unei prietenii sincere. Preotul trebuie să ţină seama de aceste mişcări ale sufletului omenesc, ca să le poată folosi în conducerea sufletească a păstoriţilor săi. Dumnezeu se foloseşte de toate elementele vieţii omeneşti pentru a mântui pe om, fără a neglija ceva. De exemplu: ca element văzut al Tainei Euharistice n-a ales altceva decât pâinea şi vinul, ca cele ce sunt elementele cele mai necesare pentru susţinerea vieţii omeneşti. Tot aşa şi în Taina Sfintei Spovedanii, Dumnezeu se foloseşte de năzuinţele fireşti ale sufletului omenesc, completându-l, în lipsurile sale, cu puterea harului, pe gratis dăruit. Ţinând seama de acest principiu, preotul trebuie să se folosească de aceste năzuinţe ale sufletului omenesc, alipindu-se de el în chip sincer şi nu în altfel decât numai sincer.

Această intimitate sinceră trebuie s-o valorifice prin bunătatea şi blândeţea sufletului său, fiind gata în orice vreme a primi tot felul de plângeri, fie ele chiar străine de actul Spovedaniei. Ştiu că este foarte greu să se facă cineva "tuturor toate", dar tocmai în această greutate constă devotamentul jertfelnic, care încununează misiunea preoţească. Peste încrederea sinceră şi omenoasă se adaugă apoi, cu mai mult temei, şi conştiinţa credinţei în harul lui Dumnezeu, care se dă prin Taina Sfintei Spovedanii. Imboldul natural al exteriorizării este ajutat de glasul legii de iertare al Sfintei Evanghelii: "Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri". Constrângerea interiorului firesc îl face pe om să se exteriorizeze, iar chemarea harică îl face să se teamă de dreapta judecată a lui Dumnezeu şi să creadă în iertarea păcatelor sale, fiindcă Dumnezeu este Cel ce primeşte toate şi vindecă toate. Duhovnicul este chemat numai să aducă la îndeplinire acest lucru, ca un ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu. De aceea el se cheamă "părinte duhovnicesc".

(* Titlul aparţine redacţiei)