„Educaţia începe din primele clipe ale vieţii“

Lipsa acută a timpului liber, fuga după rezolvarea problemelor cotidiene fac de multe ori ca părinţii să ajungă să neglijeze educaţia propriilor copii. Ce rezolvare oferă Biserica şi şcoala acestor probleme? Ne-a răspuns părintele profesor Gheorghe Pîrva, inspector pe disciplina religie în cadrul Inspectoratului Judeţean Dolj.

Părinte inspector, cum ar putea copiii să depăşească presiunea societăţii secularizate?

Cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare copil vrea să fie remarcat, mai cu seamă atunci când părinţii nu îşi îndeplinesc acest rol de a-l face conştient pe acesta că este o minune a lui Dumnezeu, că este cineva, că este valoros. Atunci copilul caută nişte afirmaţii sau se îndreaptă spre confirmarea acestor valori în grupul de prieteni sau la şcoală. De aceea trebuie să fie o conlucrare strânsă între familie, Biserică şi şcoală.

Pruncul, darul lui Dumnezeu

De multe ori, copiii nu mai înţeleg credinţa în sensul ei autentic. Care ar putea fi motivele acestei alunecări?

Părintele îl formează pe copil încă din primele clipe ale vieţii. Aş vrea să subliniez foarte mult rolul rugăciunilor părinţilor în timpul sarcinii, rolul rugăciunilor părinţilor înainte de a fi însărcinată mama. Avem exemplele Sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elizabeta. Rugăciunile lor înaintea lui Dumnezeu i-au învrednicit de mari daruri. Fiecare dintre noi trebuie să conştientizeze că acela care vine pe lume, pruncul, este darul lui Dumnezeu şi, în felul acesta, educaţia începe într-un mod firesc. De aceea, educaţia începe din primele clipe ale vieţii şi, mai târziu, mama este cea care îi face cruce pe pernă copilului, care îl învaţă să se roage. Dacă vede în familie lucrul acesta, copilul trăieşte într-un mod firesc relaţia cu Dumnezeu în familie. Atunci, foarte uşor îi va fi la şcoală sau când va ieşi într-un grup de prieteni, unde nu toţi frecventează biserica, unde nu toţi ţin la valorile morale sau la poruncile lui Dumnezeu. Dacă familia îşi îndeplineşte rolul ei, dacă profesorul de religie îşi împlineşte misiunea aşa cum trebuie, atunci copilul nu are decât să se bucure de o educaţie aleasă, după rânduiala Bisericii şi după voia lui Dumnezeu.

Sunt familii în care doar unul dintre părinţi merge la biserică. În această situaţie, de multe ori copilul este tentat să copieze modelul care nu presupune efort, rugăciune, post sau milostenie. Ce face în acest caz părintele care frecventează biserica?

Percepţia copilului faţă de divinitate este clar determinată de relaţia cu părinţii. Nu poate să vadă bunătatea lui Dumnezeu dacă mama nu-şi exteriorizează bunătatea ei. Nu poate vedea dreptatea lui Dumnezeu, autoritatea, dacă tatăl nu se impune în familie, bineînţeles, acordându-i libertate, dragoste şi înţelegere. Cât e mic, copilul poate să perceapă relaţia cu Dumnezeu în funcţie de calităţile părinţilor. De aceea trebuie să se străduiască şi unul, şi altul să se apropie ei mai întâi de Biserică, cu convingerea că acest lucru le va fi de folos mai târziu, prin roadele copiilor lor.

Părinţi care ajung la Biserică prin copiii lor

Sunt şi cazuri când copiii îi duc pe părinţi, chiar şi pe bunici la biserică. Ca profesor, aţi întâlnit asemenea situaţii?

Da, un tată chiar îmi spunea: "De când face copilul meu religie la şcoală, n-am încotro decât să spun seara rugăciunea cu el, pentru că aşa a fost învăţat la şcoală de doamna profesoară. Şi seara ne cheamă să ne rugăm împreună". Sunt mulţi părinţi care ajung la biserică prin copii. Să dăm slavă lui Dumnezeu că se face educaţie religioasă în şcoală şi că părinţii sunt mişcaţi de credinţa copiilor. Un alt copil, olimpic la matematică şi la religie, i-a stimulat pe părinţii lui să fie prezenţi la biserică, tocmai prin atitudinea hotărâtă şi prin relaţia lui sinceră cu Dumnezeu. Iată că avem şi modele de urmat, ceea ce demonstrează că se poate şi că această legătură face din viaţa noastră şi a copiilor noştri o realizare pe plan spiritual şi nu numai.

"Dumnezeu nu rămâne dator la rugăciunea unei mame!"

În acest plan poate fi încadrată şi rugăciunea părinţilor pentru copii?

Cu siguranţă! Rugăciunea părinţilor este sănătatea copiilor, este temelia caselor lor de mai târziu, aşa cum se spune într-una dintre rugăciunile de la Sfânta Cununie. Mai mult, dacă vrei ceva de la copilul îndărătnic, spune-I lui Dumnezeu, nu-i spune copilului! Şi el se va îndrepta pentru că Dumnezeu vede durerea noastră şi ne răspunde la rugăciuni. După cuvântul Sfântului Ambrozie, "nu rămâne Dumnezeu dator la rugăciunea unei mame!". Din păcate, de multe ori părinţii se agită, ar vrea să se întâmple o minune, doresc ca într-o clipă să-l întoarcă Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie mult mai bine şi El îi iubeşte mult mai mult pe oameni, chiar mai mult decât îi iubim noi, ca părinţi, pe copiii noştri. În providenţa Lui mai presus de minte, El cunoaşte momentul potrivit în care să întoarcă omul de pe căile rătăcirii sale.

Greşesc părinţii prin insistenţă, prin "cicălire"?

Sunt copii care, atunci când cresc mari, evită să meargă la biserică pentru că, atunci când au fost mici, părinţii sau bunicii au insistat poate prea mult să se întâmple acest lucru. De multe ori îi obligăm să stea liniştiţi, să nu se joace, pentru a nu deranja pe ceilalţi. Participarea la Sfintele Slujbe este în mod normal benefică şi pentru copil, şi pentru adult. Cu toate astea, nu putem avea pretenţia ca importanţa ei să fie înţeleasă deodată. În astfel de situaţii, mai degrabă trebuie modelaţi adulţii, trebuie făcuţi să înţeleagă că un copil, în timpul slujbei, mai zice şi câte ceva, se mai foieşte. Fiecărui copil îi poate da părintele în biserică un rol. Copiii pot zice Crezul, Tatăl nostru, individual sau în grup, îl pot ajuta pe preot la Proscomidie, pot ieşi cu lumânarea la Sfânta Liturghie. Cred că acestea ar fi metodele corecte de motivare a lor. În felul acesta nu se plictisesc, nu mai fac gălăgie şi pot prinde dragoste pentru cele sfinte toată viaţa.

Timpul pe care îl petrecem cu copiii noştri

Sunteţi preot şi tată. Din aceste două poziţii, care ar putea fi problema cea mai grea care intervine în creşterea copiilor?

Conştientizez din ce în ce mai mult importanţa timpului petrecut cu copilul. Mai ales în vremurile acestea foarte agitate, când oamenii sunt presaţi, se află într-o continuă luptă cu societatea, cu grijile cotidiene. În acest sens, poate că ar trebui să fim mai apropiaţi de ei, să căutăm să le fim aproape, să crească împreună cu noi alături. În acest sens, îmi vine în minte exemplul unui elev de-al meu, foarte bine din punct de vedere material, care efectiv era profund marcat că tatăl său nu are timp să stea cu el pentru că era foarte ocupat. Cu toate astea, la sfârşit îmi spune: "Ştiu că pentru mine aleargă tata". De aceea este extrem de important timpul pe care îl petrecem efectiv cu copiii noştri, la joacă, la plimbare, la biserică sau la rugăciune.