Educaţie şi desăvârşire: Undeva, cândva...

În urmă cu mulţi ani - să tot fie un sfert de secol -, am vizionat un film de dragoste, cu titlul "Undeva, cândva". Bineînţeles, nu singur. Iată povestea, pe scurt, rememorată de cineva din... timpul prezent: un tânăr ajunge, călătorind în timp, să trăiască o poveste de iubire într-o atmosferă plină de farmec la început de secol XX. Idila ia sfârşit în mod brusc, imaginea iubitei se estompează şi dispare în clipa în care din buzunarul lui se rostogoleşte o monedă, un obiect din lumea lui, adus, din neatenţie, dintr-un timp viitor într-o lume deja dispărută. Motivul călătoriei în timp şi al consemnului încălcat ocupă foarte puţin din scenariul filmului, felul în care este construită însă întreaga poveste mi-a plăcut şi mi-a rămas în memorie (!).

Nu voi întârzia asupra poveştii de iubire (din film...), ci asupra acestui mit al întoarcerii în timp, reluat, în diferite ipostaze, în filosofie, literatură, cinematografie etc. Prezenţa lui denotă o dorinţă de pre-refacere a legăturii noastre cu timpul, de resemnificare a ceea ce a fost cândva dintr-o ordine a prezentului, de re-acţiune în raport cu nişte întâmplări trecute şi, poate, o necesară şi tainică chemare faţă de ceea ce am fi putut fi sau deveni. Cu siguranţă că trecutul în sine nu mai poate fi schimbat, ci raportul nostru cu el, primind un alt înţeles, o altă lumină.

Raportarea la axele temporale (trecut-prezent-viitor) spune ceva despre fiinţa prezentă, despre obsesiile, obstacolele, visele, perspectivele ei. Jocul şi dinamica dintre cele trei coordonate fac ca prezentul unei persoane să aibă conţinut şi sens. O deteriorare a raportului nostru cu trecutul (prin paseism, ancorare doar la ceea ce a fost, precum şi prin uitare, neglijare...), dar şi a relaţiei cu viitorul (prin reverii sau vise "deşarte"...) anunţă persoane nu mai puţin de-centrate, dezechilibrate în raport cu ipostazele temporale. Ataşamentul unilateral faţă de un pol sau altul arată faptul că nu prea suntem bine aşezaţi pe "linia" timpului, "lipindu-ne" de o extremă sau alta. Mişcarea şi glisajul în acest interval constituie un semn al sănătăţii şi echilibrului mental, spiritual.

Trebuie să recunoaştem că temporalitatea nu poate fi percepută în sine, nu poate fi "manevrabilă" ca atare, ci trebuie legată de un loc (undeva...), de un moment anume din viaţa noastră (cândva...), dar şi de un anumit eveniment (povestea de iubire, să zicem). Fixaţia în timp se face întotdeauna în raport cu anumite acţiuni, anumite personaje, anumite trăiri personale. Percepţiile noastre trebuie să aibă un conţinut plin de concreteţe; nu suntem nici zei, nici ...dumnezei, pentru a ne putea raporta la timp direct, palpabil, fizic, ci prin "faldurile" actelor, gândurilor, sentimentelor noastre, ancorate într-un aici şi acum, încărcate de evenimente sau gesturi mărunte, omeneşti, prea-omeneşti... Raportul cu timpul este mediat de ceea ce a fost (sau este) în inima şi mintea noastră.

În altă ordine de idei, nu tot ce ţine de trecut intră în memorie şi devine un referenţial necesar pentru o persoană sau alta. De cele mai multe ori, fondul "cronologic" al unui individ este alcătuit din momente semnificative pentru el, din acte nodale, cu impact asupra prezentului şi viitorului. Cele mai multe dintre secvenţele derulate se pierd în negura uitării, căci ...şi uitarea-i scrisă-n legile omeneşti. Durabilitatea "impregnării" memoriei noastre ţine de consecinţele pe care un anumit eveniment le-a avut asupra evoluţiilor ulterioare. De aceea, memoria este selectivă, nu înregistrează sau reţine decât ceea ce "convine" prezentului particular al persoanei, perspectivei ei de afirmare. Revenirea la trecut nu se face global, indistinct, ci tocmai prin intermediul actelor încărcate cu un anumit sens pentru individ. Facem totuşi o remarcă: evenimentele ulterioare care apar în existenţa unei persoane pot să resemnifice evenimentul iniţial, estompându-l sau, dimpotrivă, imprimându-i înţelesuri suplimentare. Ceea ce survine la un moment dat poate să sublinieze anumite contururi, să diminueze pe altele, să conducă la descoperirea de noi valenţe, să "creeze" un eveniment "nou". Prezentul poate "trezi" şi aureola evenimente care altădată nu spuneau mare lucru. Re-lecturarea din prezent, a ceea ce a fost cândva, nu este niciodată inocentă şi demonstrează o anumită apetenţă, cerinţă sau carenţă a timpului actual. Aducerea la "suprafaţă" a ceea ce a fost se face tocmai pentru că prezentul predispune sau "presează" la aşa ceva prin anumite interese, nevoi, expectanţe ale eului.

Faţă de trecut se naşte o mare responsabilitate. Nu-l putem "învia" sau "răscoli" oricum. Nu-l putem "trezi" decât atunci când prezentul este destul de pregătit să-l readucă la suprafaţă, să-l înţeleagă, să-l gestioneze. Orice gesticulaţie neatentă sau nelalocul ei, orice intruziune şi forţare a prezentului pot să anihileze raportul cu ceea ce a fost (precum acea "monedă, un obiect din lumea lui", din film, ce a stricat totul). De aceea, binecuvenitele amintiri (ale copilăriei, ale iubirilor, ale necazurilor de altădată...) pot re-echilibra fiinţa prezentă, conducând la o împăcare cu sine, cu experienţele trecute de tot felul şi, de ce nu, cu semenii din jur.

Ceea ce facem sau suntem acum nu este decât o rezultantă a ceea ce am fost undeva, cândva..., dimpreună cu alţii. Iar ceea ce vom face în viitor va fi o consecinţă a ceea ce suntem şi facem acum. Ne dăm seama, aşadar, că prezentul este singurul timp asupra căruia putem acţiona - şi care trebuie să ne preocupe cu adevărat - pentru că el este "generatorul" a ceea ce va fi, şi că în el trebuie să sădim speranţele viitorului, ferindu-ne, desigur, de metehnele trecutului.

Nu doar în trecut, ci şi în viitor poate fi creat un ...undeva, cândva.