Evaluarea unei vizite istorice

▲ Cuvântul prof. dr. Andrei Riccardi (Roma, Italia) rostit la aniversarea a zece ani de la vizita papei Ioan Paul al II-lea în România, Palatul Patriarhiei, Bucureşti, vineri, 08 mai 2009 ▲

În urmă cu zece ani, Ioan Paul al II-lea a vizitat România. Lumea a cunoscut profunde transformări de-atunci. Dar acea vizită a fost un eveniment ce a contribuit la schimbare. Din acest motiv este oportun să amintim astăzi acea zi de 7 mai, când Ioan Paul al II-lea, bolnav şi cu pasul nesigur, a coborât din avion pe pământ românesc. Istoria are o dimensiune spirituală, adesea ignorată, în care se înscrie acest eveniment. Există curenţi profunzi ce pun în mişcare istoria într-o mai mare măsură decât vedem şi credem noi.

„Nu fiţi sclavi!“

România cunoscuse o înviere: cu zece ani înainte de vizita papei luase sfârşit regimul comunist şi avuseseră loc alegeri libere. Se realizase ceva ce păruse imposibil până cu puţin timp în urmă: prăbuşirea unui regim bazat pe minciună şi violenţă.

Ioan Paul al II-lea era unul dintre puţinii europeni care crezuseră că ţările din Est nu erau sortite pentru totdeauna acelui sistem: „Nu fiţi sclavi!“ - le strigase polonezilor în timpul primei sale călătorii în ţara sa, în 1979. Lupta lui nu era una politică, ci deriva din misiunea de a ţine în viaţă acea sămânţă de speranţă şi de umanitate prin mijlocirea credinţei.

Cardinalul Wojtyla, ales papă în 1978, păruse un utopist când declarase că ţările Europei, de la Atlantic până la Urali, au un destin comun. Visul său de unitate se lovea de zidul care ţinea prizoniere popoarele din Est. Un vis al unui utopist polonez: el ştia că în Est creştinismul păstra seminţele speranţei şi ale umanităţii, chiar dacă sub stratul de gheaţă al unei ierni fără sfârşit.

Aceasta s-a produs şi în România. Voi, dragi prieteni români, ştiţi bine acest lucru. S-au păstrat seminţele speranţei şi ale umanităţii de-a lungul unei ierni lungi. Le-au conservat Liturghia, viaţa monahală apropiată de popor. Orientul comunist şi Occidentul sceptic considerau aceste forme de expresie ca semne ale unei culturi arhaice destinate să dispară odată cu cei în vârstă.

Aceste seminţe i-au ajutat pe foarte mulţi să trăiască, au sabotat în profunzime un regim al resemnării şi al opresiunii, au permis ca, după prăbuşirea lui, poporul să-şi regăsească rădăcinile.

Oameni precum părintele Cleopa de la Sihăstria îşi manifestă paternitatea spirituală care eliberează şi salvează sufletele multora. Nu făcea politică, dar amintea, cu autoritatea unui părinte spiritual, că nimeni nu este orfan şi uitat: „Să ştiţi că Biserica este mama noastră spirituală“ - a spus în ultimul său discurs. Bătrânul care a suferit şi s-a rugat atât de mult a avut bucuria să vadă învierea ţării lui şi a murit la sfârşitul lui 1998, cu puţin înainte de vizita papei.

Sămânţa a supravieţuit sub gerul unei ierni ce părea fără sfârşit. Dar au existat oameni care au săpat sub gheaţă. Dumitru Stăniloae, un teolog ce a cunoscut nu doar bibliotecile, ci şi închisoarea, a educat generaţii de intelectuali şi oameni din popor în spiritul Filocaliei, în timp ce regimul îi împingea pe oameni către filautie: căutarea resemnată a unui dram de bunăstare personală într-o logică materialistă: „Numai în acest fel creştinismul poate sluji progresului umanităţii: printr-o spiritualizare permanentă“ - încheia părintele Stăniloae. Nu erau cuvinte banale, ci nonconformiste şi revoluţionare: doar spiritualizarea marchează progresul. Progresul şi spiritualitatea sunt un binom inseparabil: părea o concepţie complet arhaică, în schimb era o profeţie. Dacă progresul este posibil, acest lucru se datorează femeilor şi bărbaţilor spirituali. Ei au trăit o puternică rezistenţă. Atât de puternică încât întrece orice imaginaţie. Există un martirologiu al creştinilor români, foarte grăitor. Cine îl poate uita pe cardinalul Alexandru Todea, caracterizat de Ioan Paul al II-lea drept „simbolul rezistenţei eroice a acestei Biserici“? Şaisprezece ani de închisoare şi douăzeci şi şapte de domiciliu forţat. Puternic mişcat, bătrân şi bolnav, l-a întâlnit pe papă în catedrala catolică: ceea ce vedea era visul vieţii sale. Asemenea bătrânului Simeon. Mulţi îi spuseseră că suferea în mod inutil pentru un vis iluzoriu. El însă rezistase, luptând cu mâinile goale şi cu forţa spiritului. Asemenea lui - numeroşi alţi ortodocşi, catolici, protestanţi.

„Porţile infernului nu au avut câştig de cauză...“

Nu pot să nu amintesc faptul că patriarhul Teoctist, în timpul vizitei sale făcute lui Ioan Paul al II-lea, la Roma, a adus în Bazilica „San Bartolomeo“, încredinţată Comunităţii SantâEgidio, ca loc de amintire a noilor martiri din secolul al XX-lea, paramanul arhimandritului Sofian Boghiu, în semn de amintire a suferinţei creştinilor români.

Forţa creştinismului este umilă, dar uneori este mai rezistentă decât puterile acestei lumi.

„Mă apucă toate furiile când văd cum creştinismul este confundat cu prostia, un fel de devoţiune idioată şi plină de laşitate... Ca şi cum destinul creştinismului nu ar fi altul decât acela de a lăsa omenirea batjocorită de forţele răului...“ - mărturisea Nicu Steinhardt, care a petrecut treisprezece ani în închisoare şi a murit în zorii eliberării, „o figură excepţională de credincios şi om de cultură“ - după papa Wojtyla. Sub suprafaţa îngheţată a unei ierni lungi sălăşluia o mare forţă spirituală şi umană.

Ioan Paul al II-lea, în 1999, cunoştea această forţă. Venea să salute învierea României. Această forţă spirituală este o forţă de unitate: împingea această ţară, latină şi ortodoxă, să-şi joace rolul de punct de răscruce al Europei. O ţară ce fusese copleşită de o istorie tragică: separată, închisă, ce a cunoscut ruperea de relaţiile sale fireşti. Avusese loc cumplita invazie sovietică în ţară. Mircea Eliade a vorbit despre o teroare a marii istorii, abătute asupra românilor: istoria mare - naţiuni puternice, vecine sau îndepărtate - adesea s-a revărsat în mod violent asupra ţării, distrugând-o, ocupând-o, marginalizând-o.

Ioan Paul al II-lea, papă al Romei şi profetul unei Europe diferite, i-a spus patriarhului Teoctist, vorbind în cadrul Sinodului român (era prima dată când un papă roman participa la un sinod): „Prea Fericite, amândoi, în istoria noastră personală, am experimentat lanţurile şi opresiunea unei ideologii care dorea să extirpe din sufletul popoarelor noastre credinţa în Domnul Iisus. Totuşi, porţile infernului nu au avut câştig de cauză...“.

România, Biserica sa, poporul său nu aveau să mai fie singure, ci unite cu Europa şi creştinii! Patriarhul Teoctist, cu acel curaj al bătrânilor venerabili, a declarat în timpul Sfintei Liturghii (la care asista papa - şi acesta un eveniment în premieră):

„Acesta este mesajul pe care noi îl vestim astăzi cu o singură inimă şi cu o singură gură, cum au făcut şi apostolii, marii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Biserica Una a Orientului şi a Occidentului.“

Biserici surori, popoare înfrăţite! - spunea marele patriarh Athenagoras. O Românie soră a popoarelor europene, creştini mai apropiaţi ca fraţi...

„Nimic nu se pierde prin dialog“

Astăzi, după zece ani, vedem măreţia evenimentului din 1999. S-a spus: călătoria papei a fost dictată de politică. Biserica Ortodoxă a trebuit să o accepte. Şi cea catolică, în special cea greco-catolică. Nu este adevărat. Procesul care a dus la această decizie nu a fost simplu, deoarece existau probleme deschise. A fost prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Cealaltă vizită făcută unui centru ortodox a fost la Istanbul, în 1979. Dar nu era o ţară ortodoxă. Acolo s-a urzit atentatul lui Alě Agca: preţul plătit pentru un pas ecumenic, cum scrie Olivier Clément. După Istanbul, nimic, timp de douăzeci de ani, până la Bucureşti.

Cine, asemenea mie, a avut ocazia să participe la pregătirea marii întâlniri de rugăciune între religii, ce a avut loc la Bucureşti, între 30 august şi 1 septembrie 1998, putuse constata dificultăţile existente între catolici şi ortodocşi. Acea întâlnire din 1998 a rămas însă memorabilă: a demonstrat că fraternitatea era posibilă. Îmi amintesc de momentul în care patriarhul m-a invitat să explic semnificaţia întâlnirii în faţa episcopilor români. Aduc omagiu încrederii pe care au acordat-o Comunităţii SantâEgidio cu ocazia unei întâlniri ce a adus la Bucureşti numeroşi lideri creştini şi aparţinând altor religii, printre care şapte şefi de Biserici Ortodoxe şi şapte cardinali.

Există anumite momente ce rămân de neuitat, precum acela în care pentru prima dată patriarhul Teoctist a venit să asiste la Liturghia catolică de inaugurare a întâlnirii în catedrala latină. Nu se aşteptau să vină şi, la sfârşit, oamenii plângeau când l-au văzut. Îmi amintesc momentul când mitropolitul Mureşan a luat cuvântul în prezenţa a numeroşi ortodocşi, catolici şi protestanţi, la rugăciunea finală a creştinilor. Raţiunile fraternităţii au câştigat, deschizând calea spre vizita papei, după cum mi-a spus el. În seara de 1 septembrie 1998, într-o atmosferă de sărbătoare, un mitropolit ortodox foarte respectat mi-a spus, îmbrăţişându-mă: „După aceste zile nu va mai fi ca înainte“. De altfel, apelul final al acelei întâlniri spunea:

„Nici o formă de ură, nici un conflict nu pot rezista rugăciunii, iertării şi iubirii. Din acest motiv, să cerem iertare şi să iertăm. Din acest motiv, am trăit, în aceste zile, ca într-un fel de şcoală a dialogului. Medicamentul dialogului permite vindecarea a numeroase neînţelegeri şi conflicte între popoare şi religii... Nimic nu se pierde prin dialog. Totul este posibil cu pacea!“

De la acest apel până la vizita papei au trecut opt luni, care au netezit drumul. Un rol determinant l-au jucat patriarhul Teoctist şi Sinodul. Trebuie să amintesc că tot patriarhul îl vizitase pe papă la Vatican în perioada comunistă. Preafericitul Daniel, mitropolit pe-atunci, a declarat: „Vizita papei în România are, aşadar, valoarea perenă de simbol al apropierii, al dialogului şi al cooperării între Biserici“.

Da, constituie un model ecumenic. Există o cerere de unitate între popoarele europene, între creştini, în faţa unei Europe care să nu fie o instituţie rece şi îndepărtată de popoare. În Europa, Bisericile nu mai pot trăi şi acţiona singure. Nu este o alianţă tactică: cele două Biserici s-au iubit în 1999. Românii au strigat cu bucurie: „Unitate, unitate“. Întreaga lume îşi aminteşte încă.

O altă etapă a istoriei

Au trecut zece ani şi lumea este schimbată. Care este moştenirea evenimentului de atunci?

Este nevoie să reflectăm într-un mod nou pe tema unităţii. O unitate care nu înseamnă absorbţie. „Cu toţii rude, cu toţii diferiţi“ - spunea o mare femeie de cultură, Germane Tillon, care cunoscuse lagărul german. România este o ţară a Uniunii Europene. O puternică emigraţie românească s-a revărsat asupra Occidentului şi în Italia. Au existat polemici împotriva românilor şi episoade de intoleranţă. Rămâne un fapt istoric: în Italia are loc o întâlnire la nivel de masă între cele două popoare, cel italian şi cel român. Aproximativ 800.000-850.000 de români muncesc în Italia; peste 100.000 de italieni sunt activi în România în firme cu capital italian sau mixt (Italia se află pe primul loc în rândul investitorilor străini). Peste 100.000 de copii români s-au născut în Italia. Există o reţea incredibilă de legături aeriene între cele două ţări: peste 300 de zboruri pe săptămână. Este o întâlnire istorică între două popoare de sorginte latină, fără precedent în istorie.

Aşa se face că Biserica Ortodoxă din Italia a devenit a doua comunitate religioasă din ţară. Comunitatea SantâEgidio urmăreşte cu atenţie acest fenomen al emigraţiei, deoarece este convinsă că întâlnirea dintre cele două culturi, deşi cu dificultăţi, reprezintă creuzetul unei Europe unite. În acest mod urmăreşte efortul Bisericii române de a-i însoţi pe emigranţi.

O moştenire a vizitei din 1999 este solidaritatea, este considerarea nevoilor credincioşilor unei alte Biserici ca pe ale tale proprii. Acestea sunt sentimentele pe care Biserica le trăieşte în Italia şi în alte părţi.

Ne aflăm într-o altă etapă a istoriei. Astăzi România nu mai este singură în faţa unei istorii care adesea a fost ca o mamă vitregă pentru ea. Astăzi se plasează cu seninătate în rândul naţiunilor. Astăzi marea istorie se numeşte Europa şi este istoria apropierii între naţiunile europene.

„Noi, creştinii, deţinem secretul unităţii şi al păcii

“

Ioan Paul al II-lea intuise, venind în România, că era nevoie să se construiască unitatea europeană cu România. O iubea. Nu a uitat loialitatea românilor faţă de polonezi în 1939. Moştenirea acelei vizite este unitatea europeană. Dar aceasta nu poate fi doar una economică. Are nevoie de suflet, pentru ca focul arzător - nu iarna de dinainte - a unei lumi devenite în întregime o piaţă să nu distrugă seminţele de umanitate şi de credinţă. Chiar şi vremurile pe care le trăim, chiar dacă într-un mod blând, pot extirpa sufletul.

Acest deceniu nu aminteşte doar vizita prin care s-a încheiat o iarnă lungă. Aruncă şi o rază de lumină asupra viitorului. Este nevoie de o viziune.

Iubirea şi colaborarea între creştini, între catolici şi ortodocşi, între Biserici, trebuie să însufleţească unitatea Europei, să o proiecteze în lume cu o misiune proprie. Noi, europenii, aşteptăm de la România un mare impuls.

Fie ca amintirea vizitei lui Ioan Paul al II-lea, fie ca amintirea patriarhului Teoctist care a făcut posibil acel eveniment, cu mult curaj, să ne îndemne să cultivăm o viziune măreaţă de unitate: în Europa, între creştini. Există o sfinţenie a profeţiei făcute de cei doi bătrâni cu mare prestanţă spirituală. Dorinţa lor neîmplinită de unitate mai profundă rămâne moştenirea pe care ne-au lăsat-o şi datoria noastră. Dar pentru aceasta, pentru a merge pe această cale, poate că trebuie să fim cu toţii mai mari în sens evanghelic: „Dacă vom fi mari, unirea se va realiza“ - spunea patriarhul Athenagoras. Lumea globalizată este încă foarte divizată. Noi, creştinii, deţinem secretul unităţii şi al păcii pe care lumea nu ştie să le ofere. Dacă vom fi mari, ceva profund se va întâmpla. Vizita din 1999 nu va mai fi o amintire, ci zorii unui nou anotimp...