Familia este leagănul credinţei şi al formării creştine

În Aula "Teoctist Patriarhul" din Palatul Patriarhiei s-au desfăşurat ieri lucrările celei de-a doua zi a Congresului internaţional de teologie "Familia creştină, o binecuvântare pentru Biserică şi societate". Alături de vorbitorii români, invitaţii din străinătate au prezentat poziţiile şi învăţătura Bisericii Catolice asupra familiei creştine, precum şi anumite prevederi juridice despre familie în legislaţia statelor europene. Lucrările congresului se vor încheia astăzi la ora 14:00.

De două zile, referenţii şi participanţii la congres analizează din punct de vedere teologic şi juridico-canonic familia creştină cu importante şi relevante concluzii. În cadrul prezentărilor s-au făcut referiri la problemele familiei din spaţiul european şi s-au adus în discuţie situaţii şi contexte din Biserica Catolică în diverse state europene, probleme referitoare la raportul dintre soţi şi copii, la recunoaşterea căsătoriei religioase de anumite entităţi instituţionale.

În deschiderea lucrărilor, Flavius Baias, decanul Facultăţii de Drept din Bucureşti, a prezentat noile prevederi ale Codului Civil românesc referitoare la familie, cu importanta specificare că şi în noul cod familia este definită şi recunoscută de stat ca fiind încheiată între un singur bărbat şi o singură femeie, fiind în acord cu poziţia Bisericii Ortodoxe. După această prezentare au urmat referatele invitaţilor din străinătate. Redăm pe scurt câteva idei principale din prezentările invitaţilor din străinătate.

"Familia a încreştinat cultura europeană"

"Îndatorirea fundamentală a familiei creştine este de a sluji viaţa şi de a transmite credinţa şi valorile umane. Prin cuvintele şi exemplul lor, părinţii trebuie să fie primii propovăduitori ai credinţei şi virtuţii în faţa copiilor lor. De aceea afirmăm importanţa investirii în familie, pentru un viitor mai bun al lucrării de evanghelizare. De fapt, credinţa se învaţă în familie, unde sporeşte şi se întăreşte prin rugăciune şi fapte bune. Cu alte cuvinte, familia creştină este şi leagănul credinţei şi al formării creştine. Nu există mijloc mai bun şi mai eficient de a transmite credinţa decât familia însăşi. Capacitatea de a iubi se învaţă mai întâi în familie. Însăşi această capacitate îi permite familiei să experimenteze comuniunea şi ce înseamnă a împărţi cu ceilalţi. Într-adevăr, familia este şcoala vieţii. Este şcoala în care se formează oamenii. Este, de fapt, cea mai grea şcoală pe care o urmează omul, deoarece adevărata lecţie de viaţă se învaţă aici. Căminul familial este biserica de acasă, sanctuarul în care se fac jertfe şi sacrificii şi creşte sfinţenia vieţii. De aceea familia creştină devine cu siguranţă fundamentul vieţii Bisericilor noastre. Astfel putem fi siguri că familiile puternice creează Biserici puternice. Astăzi, însă, este dificil să vorbim despre valori. De îndată ce pomeneşte cineva nevoia de a promova valorile în viaţă, este întâmpinat cu deriziune şi neîncredere. Este mai uşor să afirmi pur şi simplu că valorile au intrat în criză. Este totuşi posibil să îţi trăieşti viaţa fără a avea puncte ferme de referinţă sau repere golite de semnificaţie. Dacă ar fi aşa, cum ar fi posibil să definim opţiunile şi comportamentul sau să exprimăm o judecată. A ţine cont de valori implică a descoperi un orizont de semnnificaţii mai înalte în viaţă. De aceea, educarea în credinţă este de asemenea o şcoală a valorilor." (Pr. prof. dr. Luis Okulik)

Familia creştină în enciclicele Papei Benedict al XVI-lea

"În "Deus caritas est", prima enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, atenţia acordată familiei este evidentă încă din primele rânduri şi reprezintă, după părerea mea, o nouă contribuţie la doctrina Bisericii Catolice privitoare la căsătorie şi familie. Învăţătura care se desprinde din cuvintele Papei subliniază, dincolo de prejudecăţi şi suspiciuni care se strecoară chiar şi în concepţia creştină despre iubire, legătura strânsă şi neambiguă dintre eros - iubirea trupească şi agape - iubirea spirituală. Enciclica reprezină dragostea dintre bărbat şi femeie ca "arhetip al iubirii prin excelenţă, faţă de care, de la prima vedere, toate celelalte feluri de dragoste pălesc prin comparaţie". Benedict al XVI-lea notează de asemenea: "Dacă omul ar aspira să fie spirit pur şi ar respinge trupul ca ţinând numai de dimensiunea sa biologică, atunci atât spiritul, cât şi trupul şi-ar pierde demnitatea. Pe de altă parte, dacă omul ar nega spiritul şi ar considera materia şi ar considera trupul drept unică realitate, de asemenea şi-ar pierde măreţia". Pentru a evita aceste două perspective, omul trebuie să aprecieze experienţa universal recunoscută susţinută de gândirea filosofică şi teologică, conform căreia trupul omenesc ajunge să coincidă cu trupul spiritual. În acest sens Papa afirmă din nou că nu trebuie iubite nici spiritul, nici trupul, luate separat, ci trebuie iubit omul şi persoana al cărei trup şi suflet formează o "creaţie unitară". Astfel, afirmând inseparabilitatea spiritului şi trupului, se deschide şi se întăreşte legătura inseparabilă dintre eros şi agape." (Prof. Dr. Michele Riondino)

"Preotul contemporan îi cere lui Dumnezeu să-i facă lucrarea mai uşoară"

"Orice preot ortodox cunoaşte starea pe care psihologia contemporană o numeşte "sindromul lui Moise". În Pentateuh găsim relatarea discuţiei lui Moise, după o zi întreagă de judecăţi ale diferitelor probleme din societate, cu socrul său Ietro, care-l roagă să-şi păstreze puterile: "Ceea ce faci, nu faci bine. Căci te vei prăpădi şi tu, şi poporul acesta care este cu tine. E grea pentru tine sarcina aceasta şi nu o vei putea împlini singur" (Ieş. 18, 17-18). Urmând sfatul socrului, Moise alege judecători, care judecă singuri anumite probleme, eliberându-l pe Moise de unele, şi atunci apar altele. Poporul Israel se degrada din ce în ce mai mult şi începe să mănânce în loc de mană carne. În acest moment Moise se simte total înfrânt. El strigă către Dumnezeu: "De ce întristezi pe robul tău şi de ce oare n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta? Eu singur nu voi putea să duc tot poporul acesta, că acest lucru este greu pentru mine. Dacă faci aşa cu mine, atunci omoară-mă, de am aflat milă înaintea ochilor Tăi, ca să nu mai văd necazul acesta" (Num. 11, 11-15). Este greu să găseşti un preot ortodox care să nu se fi adresat vreodată lui Dumnezeu cu o astfel de rugăciune sau să nu fi avut astfel de sentimente. Obosit de treburile şi grijile parohiale, de ascultările care vin de la Centrul eparhial şi simţind că străduinţele sale sunt zadarnice în ceea ce priveşte păstorirea enoriaşilor, preotul contemporan, asemeni lui Moise, îi cere lui Dumnezeu să-i facă lucrarea mai uşoară. Extenuarea se referă la preotul care, după ce a început cu râvnă pe calea slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii, după trecerea anilor încetează să se roage, priveşte slujbele ca pe o neîncetată bandă rulantă de servicii religioase şi pierde contactul cu enoriaşii, în unele cazuri cerând el oprirea lui de la slujire." (Pr. prof. dr. Antony Borisov)

Datoria bărbatului este să-şi iubească femeia

"Am constatat că majoritatea tinerelor care vin în faţa Sfântului Altar să-şi unească destinul prin Taina Nunţii sunt destul de contrariate când aud această sintagmă. Ba mai mult, s-au enunţat chiar critici dure la adresa Bisericii că ar promova, chipurile, sclavia femeii faţă de bărbat sau, chiar ceva mult mai grav, violenţa în familie. Ceea ce nu este cazul, decât poate pentru cei necunoscători ai Sfintelor Scripturi. În primul rând se impune precizarea că deruta pleacă de la ignoranţă sau greşita interpretare a textului sacru dacă acesta se rupe de context. Subliniem mai întâi că Apostolul o îndeamnă pe femeie "să se teamă de bărbat" numai după ce i-a amintit acestuia de cinci ori că trebuie să-şi iubească femeia." (Pr. prof. dr. Petre Semen)

Căsătoriile religioase în Spania

"În Evul Mediu a existat o lungă coexistenţă a creştinilor cu evreii şi musulmanii. Căsătoriile lor erau reglementate conform ritualurilor lor specifice. Spania a devenit în mod artificial o ţară omogenă din punct de vedere religios în 1492, odată cu încheierea Reconquistei împotriva musulmanilor şi cu expulzarea evreilor. Căsătoria religioasă a minorităţilor religioase nu avea să fie regularizată în mod formal decât după directoratul generalului Franco. Cu toate acestea, în anumite cazuri era posibilă recunoaşterea unei căsătorii religioase necatolice. Astăzi statul spaniol recunoaşte doar căsătoria religioasă a grupurilor religioase cu un acord de cooperare cu statul. Acordul se aplică de asemenea Bisericii Ortodoxe Greceşti şi Sârbe deoarece sunt incluse în "Federaţia spaniolă a entităţilor religioase evanghelice". Spania nu recunoaşte căsătoria religioasă oficiată de Biserica Ortodoxă Română. Această situaţie este contradictorie, deoarece există doar câteva mii de evrei sau ortodocşi greci şi sârbi care locuiesc în Spania, spre deosebire de aproape un milion de emigranţi români cu reşedinţă în Spania, mulţi dintre ei credincioşi ortodocşi practicanţi. Situaţia nu este doar paradoxală şi contradictorie, ci poate chiar nedreaptă. Iar aceasta nu este singura problemă, Biserica Ortodoxă Română nu se bucură de beneficii din taxe şi proprietăţi sau donaţii, educaţie religioasă în şcolile publice, dreptul la acces în mass-media sau recunoaşterea sărbătorilor ei religioase specifice." (Prof. dr. Alejandro Torres Gutierrez)

Mama joacă rolul principal în creşterea copiilor

"Georgia este una din ţările creştine vechi care are o istorie veche de secole. Întreaga noastră cultură este bazată pe credinţa ortodoxă. Familia şi relaţiile dintre familie sunt unele din cele mai importante fenomene printre tradiţiile georgiene. După spusele Sfântului Ilia cel Drept, o familie puternică înseamnă un viitor sigur pentru naţiunea noatră. Pentru a avea un stat puternic şi o naţiune puternică, trebuie ca familia să fie puternică în primul rând. Scriptura ne învaţă că deşi bărbatul este capul familiei, soţia sa nu trebuie să fie umilită. Mama joacă rolul principal în creşterea copiilor şi ea trebuie să fie în acelaşi timp educată şi educatoare. Subiectul familiei creştine este ilustrat în arta georgiană creştină de asemenea. Picturile murale georgiene care au supravieţuit până astăzi îi arată pe Preasfânta Fecioară Maria, Părinţii Ioachim şi Ana ca o familie - Părinţii Ioachim şi Ana sunt pictaţi stând jos, uitându-se la copilul Maria cu dragoste divină. O altă compoziţie a aceluiaşi pictor - "Primii şase paşi ai Sfintei Fecioare Maria", este de asemenea o demonstraţie a unităţii şi afecţiunii familiei. Compoziţiile din picturile murale şi miniaturile georgiene care reprezintă Naşterea Domnului pot de asemenea să fie considerate ca fiind foarte semnificative din acest punct de vedere ca imagine a dreptului Iosif, Fecioara Maria şi Pruncul Iisus Hristos "fugind din Egipt". Lucrările scriitorilor georgieni, atât hagiografice, cât şi istorice, respectă unitatea şi dragostea în familie şi, pe de altă parte, o anumită ierarhie care dă privilegiu bărbatului de a fi cap al familiei. Acest lucru trebuie să se fi format pe baza tradiţiilor stabilite de-a lungul timpului. Această ierarhie este prezentată cel mai vizibil în aranjarea membrilor familiei în picturile care reprezintă dinastii regale." (Pr. prof. dr. Georgi Zviadadze)