Fiinţa ortodoxă are geniul găzduirii

Deşi condiţiile economice îi împing pe mulţi răsăriteni să meargă în Apus, totuşi creştinii răsăriteni trăiesc preponderent „acasă“, iar firea lor domestică, patriarhală are un înţeles duhovnicesc. Aşa-zisul sedentarism al lumii ortodoxe ascunde de fapt mistica „locuirii în inimă“. Fiinţa ortodoxă are geniul găzduirii, ea Îl găzduieşte pe Iisus în propria casă. Se spune că suntem oameni „cu inima larg deschisă“ şi cu sufletul prietenos. Ospitalitatea răsăriteană are origini mistice, nu e o simplă formulă de politeţe, nu e o convenţie etică. Spiritul primitor al omului de aici e consecinţa firii noastre religioase. Cine are sufletul deschis are şi casa deschisă. Priviţi locuinţele ţărăneşti, cu pridvoarele lor luminoase şi îmbietoare! Pridvorul e acel „hai, vino la mine“ rostit de sufletul bucuros de ospeţie, e invitaţia de a intra în locuinţa omului.

În satele din apusul Europei, casele au faţade severe şi garduri înalte, ele inspiră un sentiment de izolare, de însingurare. În tradiţia noastră populară, casa e un loc al găzduirii, al bucuriei comuniunii, nu un spaţiu de claustrare. Icoana pe perete este prezenţa Duhului în casa binecuvântată de Dumnezeu, pentru că locuinţa ortodocşilor e un locaş sufletesc, e semnul sfânt al familiei unite. La creştinii răsăriteni, casa are duhul unei biserici, aşa cum biserica are căldura familiară a casei. Şi, oare, mănăstioara nu e, în egală măsură, casă şi biserică? Arhitectura bisericii ortodoxe este intimă, învăluitoare; ea nu are grandoarea rece a unei catedrale. Sub bolta ei rotundă şi ocrotitoare strânge laolaltă sufletele credincioşilor ca într-o familie. Biserica, la noi, nu e o „instituţie“, e un loc de taină, o enclavă sufletească, e „cămara inimii“ în care ne mărturisim în şoaptă.

Prin firea noastră religioasă avem vocaţia găzduirii, căci Dumnezeu ne e oaspete. Apusul a dat pelerini şi spirite neliniştite, noi am avut anahoreţi răbdători în aşteptarea Domnului. Occidentul creştin e călător, Răsăritul e gazdă. Iată diferenţa fundamentală de mentalitate dintre cele două lumi creştine. Psihologia gazdei e a omului „aşezat la casa lui“, în timp ce „călătorului îi şade bine cu drumul“, spune o vorbă din popor. Călătorul este veşnic grăbit, gazda iubeşte tihna. Călătorul doreşte noutatea, gazda caută stabilitatea. Lumea vestică e mobilă, cea răsăriteană e stabilă. Faţă de spiritul apusean al aventurii, învăţătura ortodoxă îndeamnă mintea să se întoarcă în „cămara inimii“, adică să rămână „acasă“. Ortodoxia e, fără îndoială, o pedagogie a cuminţeniei, dar e o cuminţenie transfigurată în sfinţenie.

Ne-am cucerit în istorie faima ospitalităţii şi, totuşi, se naşte o întrebare: cum se explică periodicele crize de xenofobie la români, în ciuda sufletului nostru deschis şi prietenos? Răspunsul îl putem afla în chiar învăţătura ortodoxă. Inima deschisă lui Dumnezeu e apărată prin „trezvia minţii“. Uşa fiinţei noastre se închide în faţa forţelor viclene. Paza sufletească e mereu trează, ea pune zăvorul când simte apropierea pericolului străin. Avem o fire îndoită: şi primitoare, şi veghetoare. Ospitalitatea răsăriteanului e condiţionată: binele este îmbrăţişat cu toată inima, răul este alungat din preajmă. Trăirea ortodoxă se consumă între bineţea „prispei“ şi prudenţa „zăvorului“. Sufletul nostru e o „închidere prin deschidere“ - cum ar spune Noica. Îi primim în casă pe cei cu inima curată. Pe trimişii lui Iuda însă nu-i găzduim.