Filmul nu ţine locul catehismului

Întotdeauna am fost de părere că valoarea creştină a unui film nu constă în comportamentul manifest pro-creştin al personajelor. Dimpotrivă, un astfel de scenariu - ipotetic - în care actorii nu ar face decât să se roage şi să stea în faţa icoanei stârneşte în privitor sentimentul că asistă la un act de prozelitism şi nu la un crâmpei de realitate surprins pe pelicula de celuloid.

În cele din urmă, vulgarizarea creştinismului nu se face numai prin căderea în plasa celor "trei uriaşi" de care vorbeşte Marcu Ascetul - nepăsarea, uitarea şi necunoştinţa, ci şi prin exagerarea formalismului, a aspectelor exterioare în dauna unei simţiri creştine a inimii. Iar simţirea inimii nu o dobândeşti uitându-te la filme şi aşteptând să vezi cum toate personajele din film merg la biserică. Nu înveţi ce este creştinismul din filme. Dacă alegi să te uiţi la un film, o faci fiindcă, probabil, vrei să îţi pui la încercare discernământul şi puterea de a înţelege şi pe celălalt. Un film ne poate ajuta să înţelegem că pământul nu se învârte în jurul nostru, că există oameni de religii diferite, aparţinând unor culturi diferite care au alte puncte cardinale decât noi. Mi se pare imatur să judeci un film că e aşa şi pe dincolo dacă tu ai ales să te uiţi. E ca şi cum te-ai enerva că în Iran un student de la o universitate islamică a scris o carte împotriva creştinismului... Dacă un film te face să te îndoieşti de propria credinţă, atunci, probabil, că nici nu ştii ce înseamnă acest cuvânt, "credinţă". Dacă ştii că te sminteşti uitându-te la filme, nu văd rostul pentru care continui să le urmăreşti... Poate doar ca să depistezi vigilent false mărturii ale unei părute agende anticreştine... La urma urmei, doar noi, în forul nostru interior, alegem dacă un film este anticreştin sau nu, fiindcă doar noi alegem să ne folosim prin vizionarea unui film sau să ne smintim şi mai mult. Dacă pentru un spectator o scenă dintr-un film poate părea o trimitere la o parabolă din Evanghelie, pentru altul poate fi o pură sminteală. Dispoziţia inimii e cea care decide.

Inima dispusă să caute Îmi aduc aminte de o pildă povestită de Părintele Nicolae Steinhardt: adus la spital într-o stare gravă, un părinte găseşte ajutor şi alinare sufletească într-o carte profană, un volum din Dialogurile lui Platon. Nici rugăciunea şi nici cărţile religioase nu îl mai puteau ajuta pe bolnavul căzut în deznădejde. Dar Dumnezeu, Care nu judecă după măsurile oamenilor, a ştiut cum să întoarcă inima celui suferind: un crâmpei divin sădit în cugetările lui Platon a fost suficient ca să aline sufletul întristat. Dar Dumnezeu nu ar fi putut lucra dacă acel părinte nu ar fi avut o inimă dispusă să caute, să înţeleagă şi să primească.

Am să închei cu un exemplu, un film care, deşi nu este o ecranizare după un roman dostoievskian, deşi nu a fost făcut de regizori ruşi, deşi nu a beneficiat de suportul trusturilor creştine, totuşi, poate folosi pe cel ce doreşte şi este dispus să înveţe cu orice prilej despre pronia lui Dumnezeu. Filmul "Vanishing on 7th Street" (cu Hayden Christensen, John Leguziamo) a apărut în 2010. Cu toate că subiectul poate părea tipic pentru un film de categoria a II-a, scenariul ascunde multiple valenţe de interpretare: oraşele din America sunt inundate de un întuneric aparte. Aparte, fiindcă acest întuneric este viu: fiinţe reci, fără chip şi lipsite de milă sălăşluiesc în el. La adăpostul nopţii permanente, aceste fiinţe îi răpesc pe oameni. Puţin sunt cei care mai supravieţuiesc potopului de catran şi anume doar cei care aveau, în momentul în care întunericul a lovit prima dată, o sursă de lumină asupra lor: fie o lanternă, fie o lumânare. Aceştia sunt de fapt cei care, în momentul venirii ispitei, au lumina credinţei aprinsă. Semnificativ este faptul că de fiecare dată când făpturile de întuneric încearcă să îi răpună, supravieţuitorii repetă obsesiv: "numele meu este..., numele meu este...", fiindcă ei ştiu că întunericul aduce cu sine toate anotimpurile abisului: uitarea tuturor amintirilor frumoase, degradarea persoanei, disperarea şi o frică nesfârşită. Lupta pentru a răzbate prin noaptea fiinţei nu este uşoară; viclenia este un atu al întunericului: ei sunt atraşi într-o capcană, se refugiază în singura clădire din oraş care mai pare a avea o sursă de alimentare proprie, un generator. Aici ei sunt confruntaţi cu o ispită puternică: amintirile celor dispăruţi (acestea sunt, de fapt, fiinţele din întuneric ce îmbracă diferite chipuri) încearcă să-i despartă unii de alţii. Singurul ajutor îl află într-o biserică unde altarul mai este luminat de câteva lumânări a căror lumină plăpândă nu poate fi biruită de iadul ce părea biruitor... Doi copii se salvează adăpostiţi în altar, la lumina acelor lumânări, ocrotiţi de privirile sfinţilor din biserică; doi copii, simbol al "rămăşiţei" celor credincioşi care au reuşit să străbată noaptea necredinţei, a căderii în abis, a lepădării de numele de creştin.